sábado, 31 de agosto de 2013

”Poema en el viento - Poem în vânt”-"Poem in the wind"- "Poema in the wind” de Elisabeta Boțan



Foto André Kertész - Peggy Guggenheim,
 New York, 1945






POEM ÎN VÂNT



Azi m-am trezit 
îmbrăcată în poemul tău
țesut cu fire de strălucitoare retorică.
E ciudat,
cum mă face să par
mult mai frumoasă...
Dar miroase a absint
și nu e pe măsura mea 
mă strânge la piept
exact în locul acela
unde se cuibărește sufletul.
Poem din cartea Egometrie, Editura Limes, Colecția ARCA, 2016




Elisabeta Boțan


 POEMA EN EL VIENTO

Hoy me desperté 
vestida con tu poema
tejido con hilos de brillante retórica.
Y resulta raro,
como me hace parecer
mucho más bella...
Pero huele a absenta
y no es mi medida
me aprieta en el pecho
justo en aquel lugar
donde anida el alma.
Din cartea Egometrie, Editura Limes, Colección ARCA, 2016



Daniel Ioniță









POEM IN THE WIND  – translation Daniel Ionita



Today I woke up

dressed up in your poem
woven from the thread of brilliant rhetoric.
It is strange
how it mares me seem
so much more beautiful…
But it smells of absinthe
and it is not my measure
too tight around my chest
exactly on the spot
where my soul is snuggling.

domingo, 25 de agosto de 2013

MAMÁ de Elisabeta Boțan

Foto cogida de la red



MAMÁ

   
     Marta miraba por le ventana del avión sin ver las formas juguetonas de las nubes. De pequeña soñaba con jugar con ellas.
    Abrazaba una cajita de cartón, con la ilusión de un niño, mientras que ante sus ojos abiertos pasaba un desfile de recuerdos de su infancia, que tenían en primer plano a su madre. Nunca la recordaba sonriendo. Tenía las comisuras de sus labios encorvadas hacia abajo, y pareciera que llevaba siempre un nudo pesado en la garganta. Su gran belleza se escondía bajo la mirada resignada de sus ojos verdes, que casi no se distinguían de los parpados caídos. Su cabello rubio siempre llevaba el mismo peinado, un moño discretamente recogido, bajo un pañuelo de florecillas. Trabajaba sin cesar, sin pensar en nada. Nunca le había contado ningún cuento, nunca le había oído cantar.
    Recordaba cómo siempre la llevaba en brazos a todas partes, hasta que nació su hermana Verónica, cuando ella tenía tres años. Desde entonces Marta tenía que cuidar a su hermana recién nacida, y más tarde a María, su otra hermana, la menor de la familia, ya que sus dos hermanas mayores iban a trabajar al campo con su padre. Cuando Marta tenía ocho años, su madre empezó a trabajar en una fábrica de ladrillos, a cinco kilómetros de distancia de casa, así que ella, además de estar al cuidado de las más pequeñas, tenía que encargarse, además, de hacer las tareas de la casa.
     Su madre le decía con voz cansada:
    -Marta, debes hacer eso, debes hacer lo otro.
     Siempre “debes”.
    Cuando Marta cumplió dieciséis años, aparte de haber heredado la belleza de su madre, el mismo cabello del color del trigo maduro, sus ojos verdes, pero con un sesgo rebelde, ya era una buena ama de casa. Entonces su madre dijo:
         -Marta, debes pensar en casarte.
    Marta estaba acostumbrada a la forma de hablar de su madre, pero esta vez le pareció como si le hubiera caído un relámpago en la cabeza. Contestó con todas sus fuerzas, aunque sabía que era en vano resistirse. Su voz acabó en una plegaria:
       -No, Dios, no quiero casarme… Madre, yo quiero estudiar…
    -Tendrás que hacerlo, Marta. Todas las mujeres se casan. No quiero que la gente del pueblo se burle de ninguna hija mía. Tú hermana Verónica  ya está hablando con un chico, no puede casarse antes que tú.
    Y le dio la espalda para seguir con su trabajo.
   Marta, estaba desesperada. Ella no quería casarse, ni tener hijos. No quería tener la vida de su madre, aguantar las borracheras y los engaños de un marido inmaduro y sobre todo no quería tener ese nudo en la garganta que llevaban todas las mujeres del pueblo.
    Marta quería estudiar, quería viajar, quería ser libre.
    La salvación llego tres meses más tarde, a través de su tía Magdalena, la hermana de su padre, pues al nacer su segundo hijo muerto, decidió adoptar a Marta. La tía Magdalena vivía en Bucarest y Marta era la sobrina preferida, ya que era la única a la que le gustaba estudiar.
   Al mudarse a la gran ciudad, Marta, empezó a distanciarse de su familia, pues en ella siempre se había sentido incomprendida. Con el apoyo de sus tíos, pudo cumplir sus sueños y proseguir su vida, sin mirar atrás, ni pensar en su madre. Pero, hoy sus recuerdos han vuelto a la memoria. Le habría gustado poder intercambiar unas pocas palabras sinceras con ella, antes de que se fuera al cielo.
    Ante sus ojos se detuvo la imagen de su madre en el ataúd, en que parecía haber encontrado, por fin, la paz. El nudo de la garganta ya no se le advertía, había desaparecido, aunque su  rígido rostro parecía guardar todavía un semblante de sufrimiento.
    Tras el entierro, su hermana menor le entregó la caja que su madre había guardado en la mesilla de noche desde su adopción.
   Al abrir la caja, Marta, vio su diario, en donde empezó a escribir desde los ocho años. Lo abrió y se encontró con la foto de su mejor amiga de la infancia, Laura. Le dio la vuelta y leyó: “Los amigos son la familia que tú escoges. Te quiero, hermanita.” Luego miró el cuaderno de poesía, en cuya portada había escrito “Verso a verso”. Lo abrió y leyó el primer poema: “Mamá”.

 Accesit en el I CERTAMEN DE "mICRORRELATOS, "Verso a Verso", Julio 2013







MAMA 

  
     Marta privea pe fereastra avionului, însă fără a vedea formele jucăușe ale norilor. Când era mică visa să se joace cu ei.
     Ținea strâns în brațe o cutie de carton, cu iluzia unui copil, în timp ce prin fața ochilor săi trecea o înșiruire de amintiri din copilărie, care o aveau în prim-plan pe mama sa. Nu și-o amintea niciodată zâmbind. Buzele sale aveau colțurile încovoiate în jos, și părea că mereu avea un nod greu în gât.
      Frumusețea deosebită îi era ascunsă de privirea resemnată a ochilor verzi, care aproape că nu se vedeau de sub pleoapele căzute. Păru-i blond era pieptănat mereu în acealași fel,  adunat într-un coc discret, sub o năframă cu floricele. Muncea fără încetare, fără a se gândi la nimic. Niciodată nu-i spusese o poveste, niciodată nu o auzise cântând.
     Își amintea cum o purta mereu în brațe, peste tot, până când s-a născut sora ei, Veronica, pe când ea avea trei ani. Încă de pe atunci Marta trebuia să aibă grijă de sora ei nou-născută, și mai târziu de cealaltă soră, mezina familiei. Celelate două surori mai mari mergeau să lucreze la câmp cu tatăl lor. Când Marta a împlinit opt ani, mama ei s-a angajat la o fabrică de cărămizi, la opt kilometri distanță de casă. Așa că ea, aparte de a avea grijă de surorile ei mai mici, trebuia să mai facă și treburile casei.
     Mama ei îi spunea mereu cu o voce obosită:
     -Marta trebuie să faci asta,  trebuie să faci aia.
Mereu ”trebuie”.
     Când Marta împlinise șaisprezece ani era deja o bună gospodină. Moștenise toată frumusețea mamei, acealași păr de culoarea grâului copt, aceeași ochi verzi, însă cu o privire rebelă.
Atunci mama sa i-a zis:
     -Marta, trebuie să te gândești la măritiș.
     Deși, era obișnuită cu felul de a vorbi al mamei sale, de această dată i s-a părut că o fulgerase în cap. Își adună toate puterile pentru a se împotivi, deși știa că era în van. Vocea i-a răsunat ca o rugăciune.: 
     -Nu, Dumnezeule, eu nu vreau să mă mărit... Mamă, eu vreau să studiez...
    -Va trebui să o faci, Marta. Toate femeile se mărită. Nu vreau ca satul să râdă de niciuna din fetele mele. Sora ta, Veronica, vorbește deja cu un fecior. Nu se cuvine să se mărite înaintea ta.
    Apoi îi întoarse spatele, continuându-și treburile.
Marta era disperată. Ea nu voia să se mărite, nu voia să aibă copii. Nu voia să aibă aceeași viață ca mama ei, să suporte bețiile și infidelitatea unui bărbat imatur, dar mai ales nu voia să poarte acel nod greu în gât pe care îl aveau toate femeile din sat.
     Marta voia să studieze, voia să călătorească, voia să fie liberă.
     Trei luni mai târziu, și-a găsit salvarea ce venise din partea mătușii Magdalena, sora tatălui său, care, după ce născuse al doilea copil mort, hotărî să o adopte pe Marta. Mătușa Magdalena, locuia în București, iar Marta era nepoata ei preferată, deoarece era singura căreia îi plăcea să studieze.
    După mutarea în marele oraș, Marta începu să se distanțeze de familia sa de origine, cu atât mai mult cu cât acolo mereu s-a simțit neînțeleasă. Cu ajutorul unchilor săi, a putut să-și împlinească visele și să-și continue viața fără a mai privi în urmă, fără a se mai gândi la mama sa.
    În fața ochilor săi a rămas, nemișcată, imaginea mamei sale în sicriu, unde în sfârșit părea să-și fi găsit liniștea. Nodul acela greu din gât părea să fi dispărut, însă chipul său rigid încă mai păstra o urmă de suferință.
    După înmormântare, cea mai mică dintre surorile sale i-a dat o cutie, pe care mama sa o păstrase după adopție, într-un sertar al noptierei sale.
    Când a deschis cutia, Marta și-a văzut jurnalul, cel pe care îl începuse pe când avea opt ani. Îl deschise și văzu fotografia celei mai bune prietene din copilărie, Laura. O întoarse și citi: ”Prietenii sunt familia pe care ți-o alegi. Te iubesc, surioară.” Apoi văzu caietul său de poezii, pe care scria: ”Vers cu vers”. L-a deschis și a citit primul poem pe care îl scrisese în copilărie: ”MAMA”.
Premiul special al juriului la I Certamen  mICRORRELATOS ”Verso a Verso”, 1 iulie 2013.





miércoles, 21 de agosto de 2013

"Conștiința”-"Conciencia" de Elisabeta Boțan


Imagen de la red







CONȘTIINȚA


În liniște,
conștiința 
macină
ca o roată de moară:
gânduri,
cuvinte,
idei,
fapte...
Mă rog cerului,
să mă binecuvânteze
cu înțelepciunea florilor.
Pâna atunci,
voi porni in căutarea
unicornului,
care să mă poarte
dincolo de tărâmul curcubeului.
Din cartea Dimensiones,2012, Editura Seleer, Premiul trei la secţiunea Poezie, 'Primer Concurso de Poesía, Relato breve y Novela - megusta leer y Seleer Editorial'.
















CONCIENCIA

En silencio,
la conciencia,
está moliendo,
como una rueda de molino:
palabras,
ideas,
hechos…
Estoy suplicando al cielo,
que me bendiga
con la sabiduría de las flores.
Mientras tanto,
parto a la búsqueda del unicornio,
para llevarme,
más allá
de la magia del arco iris.

Del libro DIMENSIONES, EDITORIAL SELEER, 2012
El tercer premio en el concurso Organizado por la Seleer Editorial, en la section de poesía, 'Primer Concurso de Poesía, Relato breve y Novela - megusta leer y Seleer Editorial'.





CONSCIÈNCIA

“Consciència” [‘Conștiința’], poema d’ELISABETA BOTAN traduït al català per PERE BESSÓ


En silenci,
la consciència
mol
com una roda de molí:
pensaments,
paraules,
idees,
fets...
Pregue al cel
que em beneïsca
amb la saviesa de les flors.
Fins aleshores,
aniré a la recerca
de l’unicorni,
que em porte
més enllà del país de l’arc del cel.


"Prima iubire"- "El primer amor" de Elisabeta Boțan

 Elisabeta Boțan







PRIMA IUBIRE 

E-atât de trist afară, când trece primăvara,
Cireșii-i plâng amurgul, și ninge cu petale,
Cu alaiul ei de raze incandescente, vara
Topește bucuria frumoaselor vestale.

Vino să ne pierdem, în zborul de petale,
Așa salvăm cireșii de lungile ninsori,
Și să plutim de mână, spre lumile astrale,
Noi singuri, împreună, să fim nemuritori!


                                ***


Cireșii plâng căci moartea li-e aproape

Vor fi uciși de lungile ninsori
E prea târziu, acum nu se mai poate...
Iubite nu vom fi nemuritori.

Și vor muri vestalele și ele

Privind mereu cu jale risipa de petale
Pierdută-i șansa fericirii mele
Și șansa fericirii tale.

Te-am așteptat ca pe-o promisiune

Ce împlinită-i numai fericire
Eram cândva, în zile bune
Doi candidați la fericire.

(Poem scris în anul 1992)



EL PRIMER AMOR

Tan triste es afuera, cuando parte la primavera,
Los cerezos lloran su ocaso y nieva con pétalos,
Con su séquito de rayos incandescentes, el verano
Derrite el regocijo de las 
bellas vestales.

Ven, y nos perdamos en el vuelo de pétalos,
Salvemos así a los cerezos de las largas nieves,
flotaremos de la mano hacia los mundos siderales,
¡Nosotros, seremos inmortales
, sólo juntos!

                                
                            ***


Lloran los cerezos, la muerte está acerca
Por las nevadas largas serán asesinados 
Y ya no es posible, muy tarde eamor, 
¡Querido mio, no seremos inmortales!

También las bellas vestales morirán,
Mirando tristes al despilfarro de pétalos,
Para siempre mi felicidad está perdida,
Y tu felicidad, amor, también se perderá.


Te esperé, como esperas a una promesa,
Que al cumplirse te da felicidad,
Éramos, en los buenos tiempos,
Para la dicha, dos buenos candidatos.
(Poema escrito en el año 1992)





Un poema de joventut d’ELISABETA BOTAN, “Primer amor” [‘Prima iubire’], un carpe diem, traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

fragmento


PRIMER AMOR

És tan trist afora, quan passa la primavera,
Els cirerers ploren el crepuscle i neva amb pètals,
Amb el seu seguici de raigs incandescents, l’estiu
Fon l’alegria de les belles vestals.

Vine que ens perdem en el vol de pètals,
Salvem així els cirerers de les llargues neus,
I flotem de la mà cap als mons astrals,
Nosaltres sols, junts, serem immortals!

"Căutare" - " Búsqueda" de Elisabeta Boțan

 Elisabeta Boțan


CĂUTARE



Urme de paşi
pe nisipul clepsidrelor
ce caută încă

printr-o dimensiune
cu amintiri suspendate
pe tremurul sacadat al aortei
încăpăţânată
să fabrice speranţe,
răzvrătită
impotriva singuratatii.
Clipe rătăcite
în neant de necuvinte
vărsate de vânt
la marginea lumii.
Sentimente deformate
ce nu se mai pot recicla
în atelierul
maestrului Timp.
Miracolul Iubirii
mai cere o şansă
în faţa Vieţii grăbite
să se mute în Cosmos.
Din cartea Dimensiuni, Editorial Seleer, 2012




BÚSQUEDA
Huellas de pasos,
sobre la arena de los relojes,
que buscan todavía,
a través de una dimensión,
con recuerdos suspendidos,
sobre el temblor acompasado
del aorta,
empeñada,
en fabricar esperanzas,
sublevada,
contra la soledad.
Instantes perdidos
en el abismo de las no-palabras,
desembocadas por el viento,
al borde del Mundo.
Sentimientos deformados,
que no pueden ser reciclados
en el taller
del maestro Tiempo.
El milagro del Amor
suplica otra oportunidad,
a la Vida apresurada
de mudarse en el Cosmos
Del libro Dimensiones, Editorial Seleer, 2012


RECERCA


“Căutare” [‘Recerca’] d’ELISABETA BOTAN traduït del romanés al català per PERE BESSÓ
(traducerea în catalană PERE BESÓ)

Empremtes de passos
per l’arena de les clepsidres
que busquen encara
a través d’una dimensió
amb records suspesos
pel tremolor sincopat de l’aorta
encabotada
a fabricar esperances,
revoltada
contra la soledat.
Instants extraviats
en el no-res de noparaules
esbargides pel vent
en la vorera del món.
Sentiments deformats
que ja no es poden reciclar
al taller
del mestre Temps.
El miracle de l’Amor
encara demana una oportunitat
davant de la Vida apressada
a moure’s en el Cosmos.




lunes, 19 de agosto de 2013

"Epilog"-Epilogo"-"Epíleg"de Elisabeta Botan

Foto cogida de la red





EPILOG


Moartea sălăsluiește  în noi
la pânda
luminilor dintre ape
osânda timpului complice
zbaterea firului de iarbă
în resemnarea rădăcinilor sale


EPÍLOGO

La muerte habita en nosotros
al acecho
de las luces entre las aguas
la condena del tiempo cómplice
el tormento de la brizna de hierba
en la resignación de sus raíces 


“Epíleg” [‘Epilog’] d’ELISABETA BOTAN traduït del romanés al català per PERE BESSÓ
EPÍLEG


La mort habita en nosaltres
a l’aguait
de les llums dins de les aigües 
condemna del temps còmplice
agitació de les fulles d’herba
en la resignació dels seus arrels