jueves, 24 de diciembre de 2015

”Cântec de Crăciun” - ”Canción de Navidad” de Elisabeta Boțan




Foto Niños entre las ruinas en Deraa. ALAA AL-FAQIR (REUTERS)El País










CÂNTEC DE CRĂCIUN

Vine iarăși Crăciunul
cu iluzii agățate de lumini de minciună.
Pruncul și-a pierdut pacea pe drum.


Vine iarăși Crăciunul
cei săraci caută steaua
ce s-a pierdut în propria-i poveste


Vine iarăși Crăciunul
pe un cer unde norii
s-au prins într-un dans de război.


Vine iarăși Crăciunul
ca să-i ia pe copiii din Siria
îmbrăcați în culoarea zăpezii.



                  ***


Vine iarăși Crăciunul,
dar steaua lui e însângerată.




CANCIÓN DE NAVIDAD


Llega otra vez la Navidad 
con ilusiones colgadas de luces de mentira,
el Niño perdió la paz por el camino.


Llega otra vez la Navidad,
los pobres buscan la estrella
que se perdió en su propia historia.


Llega otra vez la Navidad 
sobre un cielo con nubes,
que bailan un baile de guerra.


Llega otra vez la Navidad, 
para llevarse a los niños de Siria
vestidos con el color de las nevadas.

           ***

Llega otra vez la Navidad
pero su estrella está llena de sangre.

lunes, 30 de noviembre de 2015

”Introspecție” -” Introspección” de Elisabeta Boțan

Foto: Elf por Valentina Kallias








INTROSPECȚIE



Mă opresc în fața oglinzii, și, din profunzimea apelor de cristal mă țintuiește o privire obosită care mă invită să fac un inventar la ceea ce se află sub pielea încrețită de dezamăgiri.

Se pare că n-a mai rămas mare lucru: niște principii călcate, care erau ale mele, o sumedenie de promisiuni dezordonate și neîmplinite, pe care tu le-ai aruncat peste tot, niște pierderi de memorie, care strigă cu disperare după ajutor, și un mănunchi de iluzii în spatele unui chip de fecioară fără nume.

Din toate astea, iau doar principiile, le scutur de praf, și plec în căutarea mea.

(septembrie, 2013)
Narațiune publicată în Museo de la Palabra.

INTROSPECCIÓN

Me detengo ante el espejo, y, de la profundidad de las aguas de cristal me apunta una mirada cansada que me invita a hacer un inventario de lo que hay bajo mi piel arrugada por los desengaños.

Parece que ya no queda gran cosa: unos principios pisados, que eran míos, un sinfín de promesas desordenadas y sin cumplir, que tú tiraste por todos los lados, unas pérdidas de memoria que gritan desesperadamente por ser socorridos y un manojo de ilusiones detrás de la imagen de una virgen sin nombre.

De todo eso recojo los principios, los sacudo de polvo y salgo a buscarme.
(septiembre, 2013)



Relato publicado en el Museo de la Palabra.



viernes, 6 de noviembre de 2015

"Drum în derivă" - ”Camino a la deriva” de Elisabeta Boțan



Imagen recogida de la red






DRUM ÎN DERIVĂ

Dragei mele prietene Olga

Am străbătut de mână aceleași străzi
într-un car de stele ce se pierdea în exil
pe drumuri străjuite de monștri
și oglinzi care batjocuresc orice imagine.
Am traversat cerul întunecat al poveștilor
până când am descoperit lumina ascunsă 
din regatul guvernat de caracatițele gigante.

Astăzi timpul își deschide ușile și ferestrele
spre acel deșert care s-a transformat în pământ roditor.

Din cartea EGOMETRIE, 2015


CAMINO A LA DERIVA


A mi querida amiga Olga


Hemos recorrido de la mano las mismas calles
en un carro de estrellas que iba vagando hacia el exilio
por caminos vigilados de monstruos 
y espejos que se burlan de cualquier imagen.
Cruzamos el cielo oscuro de los cuentos
hasta desterrar la luz oculta 
del reino gobernado por los pulpos gigantes.


Hoy el tiempo abre sus puertas y sus ventanas 
hacia aquel desierto que se ha vuelto tierra fértil.
Del libro EGOMETRÍA, 2015.

viernes, 30 de octubre de 2015

"Panoramă sufletească” - ”Panorama anímico”de Elisabeta Boțan




Foto @ Pascal Durif




PANORAMĂ SUFLETEASCĂ



Ea nu se mai întoarce la tărâmul tău cu demoni.


Umbli singur prin deșerturile sufletului tău
târându-ți umbra vlăguită
și cuvintele înveșmântate în muțenie.


Ea nu se mai întoarce la tărâmul tău cu demoni.


În van îți muști zăbala delirurilor
zborul nu-ți sporește sub greutatea nisipului
și a fâșiilor de putrede promisiuni.


Ea nu se mai întoarce la tărâmul tău cu demoni.

Din cartea EGOMETRIE




PANORAMA ANÍMICO



Ella ya no vuelve a tu tierra de demonios.


Caminas solo por los desiertos de tu alma 
arrastrando tu sombra mortecina
y las palabras vestidas de mudez.


Ella ya no vuelve a tu tierra de demonios.


En vano muerdes el freno de tus delirios
tu vuelo no aumenta bajo el peso de la arena
y  de los jirones de podridas promesas.


Ella ya no vuelve a tu tierra de demonios.
Del libro EGOMETRÍA
(5.06.2015)



Poema d’ELISABETA BOTAN traduït del romanés al català per PERE BESSÓ
.
PANORAMA ANÍMIC 

.
Ella ja no torna al teu país de dimonis.
.
Camines sol pels deserts de la teua ànima
arrossegant l’ombra somorta
i paraules abillades en la mudesa.
.
Ella ja no torna al teu país de dimonis.
.
En va mossegues la falca dels teus deliris.
El vol no et creix sota el pes de l’arena
i dels estripalls de promeses pudentes.
.
Ella ja no torna al teu país de dimonis.
.
(del poemari ‘Egometria’)


sábado, 17 de octubre de 2015

”Tărâm de litere” - ”Tierra de letras” de Elisabeta Boțan








TĂRÂM DE LITERE
Poem dedicat colaboratorilor mei


Mă aștepți pe pragul poemului
- ne dezbrăcăm de toată aparența-
ne luăm de mână ca să ne cufundăm 
în lumina nisipului.
Din cartea EGOMETRIA



TIERRA DE LETRAS

Poema dedicado a mis colaboradores

Me esperas en el umbral del poema
- nos desnudamos de toda apariencia-
nos tomamos de la mano para sumergirnos
en la luz de la arena.
(10.07.2015)
Del libro EGOMETRÍA

Poema d’ELISABETA BOTAN traduït del romanés al català per PERE BESSÓ
.
TERRA DE LLETRES
.
Poema dedicat als meus col·laboradors

.
.
M’esperes al llindar del poema
-‘ens despullem de tota aparença’-
ens agafem de la mà per a enfonsar-nos
en la llum de la sorra.

miércoles, 7 de octubre de 2015

"Prințul crinilor” - ”El principe de los lirios” de Elisabeta Boțan

Imagen tomada de la red







PRINȚUL CRINILOR

În urma ta zborul neliniștit 
al Fluturelui Monarh târând după el 
misterul unui poem neterminat.
Poem din cartea bilingvă (română-spaniolă) cartea Egometrie-Egometría, Editura Limes, Colecția ARCA, 2016.



EL PRÍNCIPE DE LOS LIRIOS

Detrás de ti el vuelo alborotado 
de la Mariposa Monarca arrastrando tras ella
el misterio de un poema sin terminar.
(28.09.2015)
Poema del libro bilingüe (rumano-español) Egometrie-Egometría, Editorial Limes, Colección ARCA, 2016

Poema d’ELISABETA BOTAN traduït del romanés al català per PERE BESSÓ
.
EL PRÍNCEP DELS LLIRIS
.
Darrere de tu el vol impacient 
de la Papallona Reina arrossegant darrere d’ell
el misteri d’un poema inacabat.

viernes, 2 de octubre de 2015

”Quintesența iubirii” - ” La quintaesencia del amor” de Elisabeta Boțan










CHINTESENȚA IUBIRII


Poezia e singurul nostru teritoriu.
Dincolo de el nu existăm.
(2.10.2015)
Din cartea bilingvă (română spaniolă) "Egometrie - EgometrÍA", Editura Limes, Colecția ARCA, 2016




LA QUINTAESENCIA DEL AMOR


La poesía es nuestro único territorio.
Más allá de él no existimos.
(2.10.2015)
Del libro bilingüe (rumano-español)"Egometrie - Egometría", Editorial Limes, Colección ARCA, 2016

lunes, 28 de septiembre de 2015

"Apus" - "Ocaso" de Elisabeta Boțan







APUS
          
Tatălui meu, in memoriam

Glasul morții 
se strecoară printre frunze, pe furiș, 
ca o prevestire rea.

Zâmbetul tatei
răstignit peste amurgul ierbii.

Drumul spre casă 
se chircește în încremenire.

Dincolo de zidul nopții 
greierul s-a poticnit în muțenie.

Din cartea EGOMETRIE, Editura Limes, Colecția ARCA, 2016



OCASO

A mi padre, în memoriam

La voz de la muerte
se desliza, a hurtadillas, entre las hojas,
como un mal presagio.

La sonrisa de mi padre
crucificada sobre el ocaso de la hierba.

El camino hacia casa
se encoje en la petrificación.

Más allá del muro de la noche
el grillo tropieza con la mudez.
(28.09.2015)
Del libro EGOMETRÍA, Editorial Limes, colección ARCA, 2016


viernes, 4 de septiembre de 2015

«Introducerea cărții ”Trei linii” - Introducción del libro ”Tres líneas" de Marina Centeno» de Elisabeta Boțan



La portada del libro



INTRODUCERE



Marina (Centeno), un nume ce pare a se desprinde din lumina zorilor când pune stăpânire peste peisajul marin și adună zborul păsărilor pentru a-l țese într-un poem care aduce cu el întotdeauna parfumul sărat și infinit al mării.
O colaboratoare care se transformă neapărat și cu ușurință în prietena pictorului și a traducătorilor a căror nume se reunesc în această carte, Trei linii, ca un omagiu adus artei și iubitorilor săi.

Trei linii, o carte care ne invită să călătorim prin unirea magică a literelor și a culorilor, —pensula urmează dansul literelor—, care poate fi citită în mai multe limbi: spaniolă, română, italiană, portuqueză, maghiară și catalană. Pentru că poezia Marinei Centeno învită să fie tradusă, seduce orice traducător care se apropie de ea, încă de la prima lectură. De altfel există poeme scrise de ea traduse în aceeași limbă de diferiți autori. În plus, la lista traducătorilor care apar în această carte se pot adăuga și alți traducători care nu au încăput în această ediție.

Și, vorbind despre ediție, este evident, că acestă carte se bucură de un proces elaborat și personalizat, care este creația unei echipe de specialiști, astfel că cititorul rămâne uimit de bijuteria care ajunge în mâinile sale. Și așa sunt toate cărțile care ies de la Editura Universității Autonome de Yucatan.

Vocea poetică a Marinei Centeno este foarte îndrăzneață. Înaintează cu multă siguranță și naturalitate într-un teritoriu unde predomină vocile masculine și concură cu ele adâugând acestei secțiuni literare un aer proaspăt, senzualitate și eleganță feminină, forță și autenticitate. Poezia sa îi dă cititorului impresia că pot împărtăși toate mângâierile care se răsfrâng din metaforele poemelor sale:

«Vreau să fiu carte
ca să explorezi în paginile mele
acel ”de ce„ și ”pentru cine”...
parfumul... »

Vocea sa poetică. ”se naște din singurătate”, ține pasul cu timpul său și nu se complace doar în senzualitatea feminină, se înalță cu forță și contundență când este vorba despre chestiunile revendicative ale femeii, fie ele personale sau sociale. 
Și, mai bine decât cuvintele mele, poeta se definește pe ea însăși prin intermediul literelor sale:
”continuăm să fim
o metaforă”.
©Elisabeta Boțan
3 august 2015, Madrid


La contraportada del libro







INTRODUCCIÓN


Marina (Centeno), un nombre que parece desprenderse de la luz del alba cuando invade el paisaje marino y recoge el vuelo de las aves para tejerlo en un poema que siempre trae consigo el perfume salado e infinito de la mar.
Una colaboradora que de manera fácil e inevitable se transforma en amiga del pintor y de los traductores cuyos nombres hoy se reúnen en este libro, Tres líneas, como un homenaje al arte y a sus amantes.

Tres líneas, es un libro que nos invita a viajar a través de la mágica unión de las letras y de los colores, —el pincel sigue el baile de la pluma—,  que puede ser leído en varios idiomas: español, rumano, italiano, portugués, húngaro y catalán. Porque la poesía de Marina Centeno invita a ser traducida, seduce y provoca a cualquier traductor que se le acerca, aún desde la primera lectura. De hecho hay poemas suyos traducidos a la misma lengua de diferentes traductores. Además de la lista de traductores que aparecen en el libro se añaden otros que no han tenido cabida en esta edición.

Y hablando de la edición, salta a la vista, que el libro disfruta de un proceso elaborado y personalizado, que es el trabajo de un equipo de especialistas, de tal manera que el lector queda asombrado por la joya que llega a sus manos. Y así son todos los libros que salen de esta Editorial de la Universidad Autónoma de Yucatán.

La voz poética de Marina Centeno es muy osada. Se adentra con mucha seguridad y naturalidad en un territorio donde predominan las voces masculinas y compite con ellas añadiendo a este sector literario un aire fresco, sensualidad y elegancia femenina, fuerza y autenticidad. Su poesía presta al lector la ilusión de compartir todas las caricias que desbordan  de las metáforas de sus poemas:

«Quiero ser libro
para que en mis páginas
explores el “porqué” y “para quién”...
la fragancia... »

La voz poética de Marina Centeno, “nace de la soledad”, sigue el paso de su tiempo,  y no se complace solo en la sensualidad femenina, se alza con fuerza y contundencia cuando trata los temas reivindicativos de la mujer, sean ellos personales o sociales.
Y mejor que mis palabras la poeta se define por sí misma a través de sus letras:
"seguimos siendo
una metáfora".
©Elisabeta Boțan
3 de agosto de 2015, Madrid







domingo, 30 de agosto de 2015

"André Cruchaga, entre mundos y submundos"-”André Cruchaga, între lumi și suburbii”de Elisabeta Boțan











ANDRÉ CRUCHAGA, ENTRE MUNDOS Y SUBMUNDOS
(COMENTARIO AL LIBRO POST-SCRIPTUM)




André Cruchaga  es uno de los poetas que viven con la claridad de la conciencia y respeto al universo. Eso se refleja de sobra en sus poemas, sus versos son manantiales de sabiduría que fluyen por paisajes de una belleza embriagadora.
Posee el arte de transformar la desolación en belleza y los lamentos en una obra sinfónica. Hace malabarismo con cualquier conjunto de palabras, jugando con asombrosas  metáforas hasta crear cuadros con imágenes muy expresivas y a veces sobrepuestas en una multitud de planos. Crea en el mismo poema una infraestructura de mundos y submundos, entre luces y sombras, entre espejismos y sueños.
André Cruchaga se sitúa en la primera línea de los más destacados escritores de la contemporaneidad que buscan el universo de un paraíso perdido. Pero él no se retira del mundo, se inventa su propio abecedario secreto y crea un lenguaje inconfundible, como una ceremonia sacra, con imágenes fantasmagóricas, códigos y símbolos.
Vive en la poesía y para la poesía. La poesía es su destino. Y aún así, a veces, la misma poesía es la que “endurece el alma”, ya que, según el mismo poeta expresa: “la poesía no sólo está hecha de alas, su ebriedad, a menudo nos hace tocar fondo”.
El ojo es la búsqueda del sí, “grito mi nombre”, en un universo que está sumiso a lo efímero que limita el ser en sus búsquedas. Es evidente el alejamiento del paraíso perdido y la búsqueda febril de un camino de salida. El paraíso es concretamente definido como la felicidad, como un último patíbulo de un mundo perdido. El arrepentimiento y la compasión por la contemporaneidad atávica, ansiosa, le está causando sufrimiento al poeta.
El tiempo cobra dimensiones específicas, es parte de lo real, es la propia historia en su fluidez intolerable con el individuo y la persona lúcida necesita preguntar y razonar sobre la existencia, ya que el ser humano parece estar programado para destruirse.
Las preguntas materializadas o no, quedan en el pensamiento que el lector intuye como un hilo de esperanza.  Y el dolor frente a este mundo es percibido de una manera metafísica.
Aunque nunca nombra a Dios en sus poemas, su camino es espiritual. El aliento de Dios podría entreverse y sentir en muchos otros elementos como “la catedral de la aurora”, “destellos”, “la urna del aliento”, el incienso, la luz del candil, el encuentro con lo inefable de la escritura, que podría ser la musa, el don de escribir,  etc.
Las palabras, no son sólo un instrumento de búsqueda, ellas cobran cuerpo e identidad, adquieren atributos humanos, laten en el ritmo del corazón, pueden ser infieles y tiránicas. Tienen el poder de lesionar o incluso de derrumbar muros. Las palabras ya no son el liante de la comunicación sino un obstáculo para ella.
Eso me hace pensar en lo que decía Antoine de Saint-Exupéry: “la voz es la fuente de la discordia “ya que la palabra del poeta aunque se alza con claridad no le ofrece a su yo la posibilidad de llevar un dialogo con el mundo que le rodea.
La libertad interior es una fuga tras una larga iniciación “me he gastado los zapatos en el asfalto”; y “aquel  vuelo a cortas distancias en medio de la barbarie”, señala que el drama está afuera y el poeta tiene pocos y efímeros momentos para salir de lo cotidiano, de la realidad, para vivir su felicidad en absoluta soledad.
La poesía es una lucha contra el mundo, es el esfuerzo de recuperar un paraíso que se derrumba donde su yo solamente se puede salvar a través de una búsqueda interior, la puerta es el ojo que vuelve la mirada hacía sí mismo.
El universo exterior es un acantilado, inhóspito, donde el alma no puede descansar, el desvelo, en un rincón del inconsciente colectivo auto-destructivo, vulnerable frente a la “barbaría “contemporánea.
Los paréntesis son metáforas donde el explica e intenta justificarse frente a sí mismo y no para un posible lector, porque los grandes escritores escriben para ellos mismos. Es el placer de escribir, es una manera de salvación, es un exorcismo "ningún desgarramiento fue mayor a mi propia escritura, —lo sé ahora (justo ahora) cuando desciendo a la barca de los muertos". Y la escritura es una “metamorfosis”.
En este viaje que nos ofrece el libro Post-Scriptum a través de la lectura se puede disfrutar ese gozoso misterio, entre inquietantes preguntas y descubrimientos, donde transcurren tiempos y se descifran sueños.
Cualquier lector, por muy exigente que sea, se encuentra fascinado desde el primer instante, de viajar a través de “los trenes escondidos de la infancia” para llegar “recorriendo las calles de la memoria “hasta un camino que tiene como testigos, sus propios zapatos,  y de rebuscar en el baúl de la infancia.
La poesía de André Cruchaga se guía por la luz y nos señala más allá de la lectura el camino hacía “la catedral de la aurora”.

Elisabeta Boțan, poeta rumana y traductora
3. V. 2014, Madrid, España






(Articol publicat în suplimentul cutural TRES MIL, al ziarului Diario Co Latino, Nr 5598, anul CXXII, 7 iulie, 2014 din Salvador)




(Articol publicat în revista cultural mensual rumana VATRA VECHE, Serie nouă, Anul VII, nr. 1 (73), ianuarie 2015)






ANDRÉ CRUCHAGA, LUMI ȘI SUBURBII


de Elisabeta Boțan





André Cruchaga e unul dintre poeții care trăiesc cu claritatea conștiinței și respect pentru univers. Acest fapt se reflectă într-un mod special în poemele sale, versurile scrise de el sunt izvoare de înțelepciune care străbat peisaje de o frumusețe amețitoare.
Poetul posedă arta de a transforma dezolarea în frumusețe și lamentările într-o operă sinfonică. Folosește cuvintele cu arta unui jonglator, construind cu o ușurință uimitoare metafore din care crează tablouri cu multiple planuri, creând în același poem o infrastructură de lumi și periferii, între lumini și umbre, între vise și miraje.
André Cruchaga  se situează în prima linie a celor mai însemnați scriitori contemporani care caută universul unui paradis pierdut. Însă el nu se retrage din lume, ci își inventează propriul său abecedar secret și crează un limbaj inconfundabil, precum o ceremonie sacră, cu imagini fantasmagorice, coduri și simboluri.
Trăiește în poezie și pentru poezie, aceasta fiind destinul său. Și, chiar și așa, uneori, după cum el însuși mărturisește: ”poezia nu e făcută doar din aripi și zbor, beția sa, deseori  ne face să ajungem la fund”.
Ochiul e căutarea sinelui, ”îmi strig numele”, într-un univers supus efemerului care limitează ființa în căutările sale. Îndepărtarea de paradisul pierdut este evidentă și căutarea febrilă a unei căi de scăpare. Paradisul e definit în concret ca fericire, ca ultimul eșafod al unei lumi pierdute. Regretul și compasiunea contemporaneității atavice, preocupantă, îi provoacă poetului suferință.
Timpul capătă dimensiuni specifice, e parte din real, e propria istorie în trecerea implacabilă a individului, iar persoana lucidă simte nevoia de a-și pune întrebări și de a raționa asupra existenței, dat fiind faptul că ființa umană pare a fi programată în a se distruge.
Întrebările  materializate sau nu, rămân în idea că cititorul va intui că există un fir de speranță și durerea cauzată de această lume e percepută într-o formă metafizică. Chiar dacă aproape niciodată nu vorbește de Dumnezeu, calea sa e una spirituală suflarea lui Dumnezeu se poate întrezări și simți în multe alte elemente, cum ar fi ”catedrala aurorei”, ”străluciri”, „urna sufletului”, tămâia, lumina candelei,  întâlnirea inefabilă cu scrierea, care ar putea fi chiar muza, harul de a scrie, etc.
Cuvintele nu sunt doar un instrument de căutare, ele capătă corp și identitate, primesc atribute umane, pulsează în ritmul inimii, ajung să fie infidele sau tiranice. Au puterea de a răni sau chiar de a dărâma ziduri. Cuvintele nu mai sunt un liant de comunicare ci un obstacol pentru ea.
Asta îmi amintește ceea ce a scris Antoine de Saint-Exupéry: ”vocea e izvorul discordiei” acum când cuvântul poetului se înalță cu claritate nu îi oferă eului său posibilitatea de a purta un dialog cu lumea care îl inconjoară.
Libertatea interioară e o evadare după o lungă inițiere, ”mi-am ros pantofii în asfalt”; și ”acel zbor la distanțe scurte în mijlocul barbariei”, indică faptul că drama e în afară, iar poetul are puține și efemere momente pentru a ieși din cotidian, din realitate, pentru a-și trăi fericirea în singurătate.
Poezia e o luptă cu lumea, efortul de a recupera paradisul care se prăbușește unde eul său se poate salva numai prin căutarea interioară, în poezia sa „ușa” reprezintă ochiul care își întoarce privirea spre el însuși.
Universul exterior e un țărm abrupt, lipsit de ospitalitate, unde sufletul nu-și găsește odihna, veghea, într-un colț al inconștientului colectiv autodestructiv, vulnerabil în fața ”barbariei”contemporane.
Parantezele pe care le folosește  sunt metafore unde el explică sau încearcă să se justifice în fața sa, nu în fața unui posibil lector, deoarece marii scriitori scriu pentru ei înșiși, e plăcerea de a scrie, e un mod de salvare, un excorcism: ”nici o sfâșiere nu a fost mai mare decât propria mea scriere, - o știu acum (exact acum) când cobor în luntrea morților”. Iar scrierea e o ”metamorfoză”.
În această călătorie prin intermediul lecturii pe care ne-o oferă cartea POST SCRIPTUM se poate savura acest mister îmbucurător, printre întrebări neliniștitoare și descoperiri, între scurgerea timpurilor și descifrarea viselor.
Orice lector, oricât de exigent ar fi, rămâne fascinat din prima clipă,  de călătoria sa  ”prin trenurile copilăriei”,  ca să ajungă să ”străbată căile memoriei” până la un drum care are ca martori, proprii săi pantofi, și de a răscoli prin cufărul copilăriei.
Poezia lui André Cruchaga e călăuzită de lumină și, dincolo de lectură, ea ne arată calea spre ”catedrala cuvântului”.

sábado, 15 de agosto de 2015

PUBLICAȚII - PUBLICACIONES, revista CAFENEAUA LITERARĂ, 8/151, 2015




--Revista culturală CAFENEAUA LITERARĂ, revistă lunară membră ARPE și APLER, numărul 8/151, august, 2015, anul XII, găzduiește în paginile sale câteva poeme scrise de mine (pagina 25). Revista se publică de asemenea și pe suport de hârtie.
Elisabeta Boțan corespondent din Spania

Cafeneaua Literară









--La revista cultural rumana CAFENEAUA LITERARĂ número 8/151, agosto, 2015, Año XII, revista mensual miembro ARPE y APLER aloja en sus páginas algunos de mis poemas (página 25).
  (La revista se publica también en soporte de papel).
Elisabeta Boțan corresponsal desde España.
Cafeneaua Literară




Imagen recogida de la red






EGOMETRIE

Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria mea geometrie

-labirintul acesta pietros de cicatrici fosilizate-
 îmi rănesc atât de tare atingerile cu colțurile lor ascuțite
 nu mai știu de unde începe ființa mea în acest abis 
de căutări...
Drumul tumultuos se luminează când capătă forma spiralei și
zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt.



EGOMETRÍA

Mis pasos se arrodillan de tanto errar por mi propia geometría 
-por este laberinto pedregoso con cicatrices fosilizadas-
sus agudas esquinas tan fuerte me hieren los roces
que ya no sé por donde empieza mi ser en este abismo 
de búsquedas...
El camino tumultuoso se aclara cuando cobra forma de espiral y 
el vuelo se reanuda para alzarse a traves de la palabra.




Foto arhiva personală





DIN OFICIU


Eu trăiesc în poezie, 
uneori ies ca să privesc lumea.


DE OFICIO


Yo vivo en la poesía, 
salgo de vez en cuando a mirar al mundo. 



Imagen recogida de la red





ECOURI


Îți ascult tăcerile
-din nopțile tale de insomnii-
se rostogolesc prin căderea stelelor
cu teamă ca să nu le atingă lumina.
În timp ce tu îți faci turnuri și ziduri
din lumi care nu există.
Și invoci ploile ca să îți redea curcubeul
zilelor care nu au fost însemnate în calendar.


Îți ascult tăcerile
-din zilele acelea care nu au avut nici un cer-
se plâng că le lipsec cuvintele
care ar fi putut să-mi țeasă poemul.
În timp ce tu culegi fulgi de păpădie
ca să le furi iluzia și zborul
și îi pironești pe o dorință neîmplinită.
Apoi invoci uitarea
zilelor care ar fi putut să fie.

Îți ascult tăcerile
-de-a lungul unei clipe-
și e atâta chin în ele
că timpul a renunțat să o mai măsoare
de teamă ca nu cumva să le frângă.
Îți ascult tăcerile încăpățânate 
cum se rostologesc pe făgașul lacrimilor.



ECOS 


Escucho tus silencios
-desde tus noches de insomnios-
como ruedan en la caída de las estrellas
con temor a que no les roce la luz.
Mientras tú haces torres y muros
de mundos que no existen.
E invocas las lluvias que te devuelva el arco iris
de los días que no han sido señalados en el calendario.


Escucho tus silencios
-desde aquellos días que no han tenido ningún cielo-
Se lamentan por la falta de las palabras
que hubiesen podido tejer mi poema.
Mientras tú recoges vilanos
y les robas la ilusión y el vuelo
para clavarlos en un deseo sin cumplir.
Luego invocas la desmemoria
de los días que habrían podido existir.

Escucho tus silencios
-a lo largo de un instante-
y hay tanta pena en ellos
que el tiempo rehúsa medirlo
por temor a no romperlos.
Escucho tus tozudos silencios
como ruedan por el cauce de las lagrimas.
(18.05.2015)

Imagen recogida de la red

SFINX

Ai venit ca o hieratică fantasmă 
-înveșmântat în reverențe, ceremonie și deliruri-
când înserarea își aduna echilibrul
în tremurătoare coarde de vioară.

Pășeai atât de solemn pe lumină de stele 
-într-o rătăcire pe harta stelară.-
Pierdută în gânduri eram țesându-mi 
zestrea cu simetrii de tăceri.

Nici măcar nu m-ai privit în ochi
-ai venit doar ca să-mi măsori răzvrătirea-
ca să mă înlănțui cu tăcerea-ți suverană
Să iei cu tine timpul păsărilor
și să încaleci pe spinarea zborului 
înapoi la regatul tău guvernat de absențe.





ESFINGE

Como un fantasma hierático llegaste 
-vestido de reverencias, ceremonia y delirios-
cuando la tarde guardaba su equilibrio
entre temblorosas cuerdas de violín.

Caminabas tan solemne sobre luz de estrellas
-en un descamino del mapa estelar.-
Perdida estaba tejiendo mi dote 
con simetrías de silencios.

Ni siquiera me miraste a los ojos
-viniste solo a medir  mi rebeldía-
encadenarme a tu soberana mudez, 
Llevarte el tiempo de los pájaros
y montar al lomo de su vuelo
de vuelta a tu reino gobernado por las ausencias.

Imagen de la Wikipedia



VÂNZĂTORUL DE HOLOGRAME 


Mereu călătoreai
cu cufărul tău plin de miraje
pentru a picta peisajele după pofta ta.



Mai seducător decât un vis,
- te-ai apropiat ca o legănare-
poleit cu înțelepciune și simțire,
cu mișcări diafane.


Ziceai că ești fiul unui dumnezeu!
Dar nu te-am crezut atunci.



Mi-a trebuit multă vreme
ca să-mi dau seama
că erai fiul lui Loki.



EL VENDEDOR DE HOLOGRAMAS

Siempre viajabas
con tu cofre repleto de espejismos
para pintar a tu antojo los paisajes.

Más seductor que un sueño,
- te acercaste como como un arrullo-
esplendoroso de sabiduría y sentir,
con diáfanos movimientos.

¡Decías que eras el hijo de un dios!
Pero entonces no te creía.

Tardé mucho tiempo 
en darme cuenta
que eras el hijo de Loki.
(10.05.2015)