miércoles, 29 de marzo de 2017

”Scrisoare deschisă” - ”Carta abierta” de Elisabeta Boțan

Foto tomada de la red



Scrisoare deschisă

... unui ”prieten”

Cuvintele tale zac sub privirea plină de uimire a timpului.
Zadarnic încerc să descifrez ultima scrisoare pe care mi-ai trimis-o.
Mă trezesc din naivitatea-mi atât de copilărească , cam târziu, îmi dau seama că tu mereu ai folosit un alt alfabet.
De aceea cuvintele tale sunt pătrunse de limbajul vâscos al lingușelii.


Carta abierta

... a un ”amigo”

Tus palabras yacen bajo la mirada llena de asombro del tiempo.
En vano intento descifrar la última carta que me enviaste.
Algo tarde, despierto de esa ingenuidad mía tan infantil, y caigo en la cuenta de que tú desde siempre usabas otro alfabeto. 
Por eso tus palabras están empapadas del lenguaje pegajoso de la lisonja.


viernes, 24 de marzo de 2017

La Inopia - Programa de radio Radiópolis 88.0 FM - Entrevista por teléfono


Entrevista por teléfono en La Inopia - Programa de radio Radiópolis 88.0 FM. El programa 127.


-- Anoche tuve el placer de estar invitada en el programa 127 de La Inopia con Carmen Romero Lorenzo. Agradecimientos Lola Almeida, Elena Marqués y Samuel. El programa se puede escuchar en el siguiente enlace:
-- Astă noapte am avut plăcerea să fiu invitată ăn emisiunea 127de La Inopia alături de Carmen Romero Lorenzo. Mulțumiri gazdelor mele: Lola Almeida, Elena Marqués y Samue..Emisiunea se poate asculta în următorul link:



El programa se puede escuchar en este enlace:

La Inopia - Programa de radio Radiópolis 88.0 FM



Elena Marqués Núñez, 
Lola Almeida,
Carmen Romero Lorenzo







domingo, 19 de marzo de 2017

”Litere și cuvinte” - ”Palabras y letras”de César Curiel







LITERE ȘI CUVINTE




CĂTUȘELE DE AUR SUNT MULT MAI GRELE DECÂT CELE DE FIER. -GHANDI





Poezia este arta universală, poeții ies, răsar, apar în orice colț al pământului și aduc cu ei versurilele lor cele mai înțelepte și fac să înflorească emoțiile în noi. România a dat mai mulți artiști care au ieșit în evidență în lumea literelor. Un exemplu grăitor a fost scriitorul Emol Cioran. A știut să câștige admirația cititorilor cu filozofia și cu felul său foarte personal de a privi viața. Frații noștii contemporani din această frumoasă țară din Europa au știut foarte bine cum să se facă cunoscuți publicului vorbitor de limba spaniolă, atât în Mexic, Statele Unite cât și în întreaga America Latină.

Elisabeta Boțan este o poetă și traducătoare, de origine română, ce locuiește de mai mulți ani în Spania. Marea sa pasiunea pentru literatură, dar mai ales pentru poezie, au transformat-o într-o piesă importantă care face să fie mai cunoscuți poeții limbii române dar și barți spanioli. Dar, ca toți poeții, ea însăși a publicat propria sa carte. Volumul său de poezii numit ”Ego-metrie” reprezintă o contribuție la literatura bună. Poemele sale traduse din română în spaniolă etalează un stil de poezie ferm, concret și, în același timp, plăcut. 

Acest volum de poezie este prin el însuși o legătură între cele două culturi care chiar dacă sunt diferite, au și asemănări. În ce fel? Ființa umană, indiferent care este țara sa de origine este conectată la ceva foarte comun: sentimentele, da, fie ei hispanici, fie anglo-saxoni, europeni, orientali, etc. Ne unesc sentimentele ca: iubirea, dezamăgirea, curajul, durerea, etc.
Și, atunci, cititorii ar putea gândi: Ce legătură are cartea de poezii a Elisabetei cu ceea ce afirm eu? Mare, pentru că tocmai cartea ”Ego-metrie” este o carte plină de sentimente: 


Oricât de mult încerc să ajung până la tine
alunec pe treptele sticloase 
din jurul piedestalului tău de zeitate imaginară.


Fiecare vers contribuie cu ceva, geometria dată prin cuvinte face ca metaforele să aibă o originalitate coerentă și fără a cădea în excentricitatea pe care mulți dintre poeți o folosesc la ora scrisului în prozopoee. 

Îmi place să cotrobăi prin poezia Elisabetei, versurile sale trezesc mare interes și astfel reușesc să o cunosc mai bine. Vă pare cunoscut acest fapt? Poeții obișnuiesc să-și pună emoțiile în versuri. și de aici se poate observa, că marii barzi ai istoriei ca Neruda, Baudelaire,  Sor Juana,  Pizarnil, Vallejo și mulți alții ne-au uimit cu scrierille lor. 


Poem pentru mama

Mi-ai pregătit făgașul unui drum 
care să-i semene celui pe care tu l-ai primit ca zestre,
brodat cu grijă, cu motive și culori tradiționale.
Dar m-ai legănat în lumina căutărilor 
și pasul meu a crescut atât de rebel 

că nu-l mai încăpeau zările.

Articolul poartă semnătura scriitorului Cesar Curiel și aparține ziarului, ce se publică atât pe suport de hârtie ecât și digital: 

LA PRENSA DE COLORADO





PALABRAS Y LETRAS

LOS GRILLETES DE ORO SON MUCHO PEOR QUE LOS DE HIERRO. -GANDHI


La poesía es un arte universal, los poetas salen, brotan, aparecen de cualquier rincón de la tierra para traer con ellos sus más sentidos versos y hacer que las emociones florezcan dentro de nosotros. El país de Rumanía ha dado varios artistas que han sobresalido en el mundo de las letras, un buen ejemplo de ello fue el escritor, Cioran. Con su
Elisabeta Botan.
filosofía y manera muy particular de ver la vida supo ganarse la admiración de los amantes de la lectura. Nuestros contemporáneos hermanos de ese
bello país europeo también han sabido darse muy bien a conocer entre el público hispanoparlante, tanto de México, Estados Unidos como de toda Latino América.

Elisabeta Botan es una poeta y traductora rumana que radica desde hace ya algunos años en España. Su gran pasión por la literatura y sobre todo, por la poesía la ha convertido en una pieza clave para dar a conocer a poetas de la lengua rumana como a bardos del idioma español. Pero, como todo poeta, ella misma también ha editado su propio libro. El poemario llamado “Ego-metría” es una aportación a la buena literatura. Sus poemas, traducidos del rumano al español nos muestran un estilo de poesía firme, concreta y dulce a la vez.
El poemario en sí es una forma de conexión entre dos culturas completamente distintas pero muy parecidas entre sí. ¿Cómo es eso? El ser humano, no importando cual sea su país de origen está conectado por algo muy común. Los sentimientos, sí, tanto hispanos, como anglosajones, europeos, orientales, etc., nos unen sentimientos como: el amor, la decepción, el coraje, el dolor, etc.
Y, entonces usted podrá pensar. ¿Qué relación hay entre el poemario de Elisabeta con lo que yo digo? Mucha, porque precisamente el poemario “Ego-metría” es un libro lleno de sentimientos.


Por mucho que intento llegar a ti
me resbalo por los escalones de vidrio
que rodean
Tu pedestal de deidad imaginaria.


Cada verso aporta algo, la geometría dada en las palabras hacen que las metáforas tengan una originalidad coherente y sin caer en los excentricismos de los que muchos poetas suelen usar a la hora de utilizar las prosopopeyas.
Me gusta escudriñar la poesía de Elisabeta, sus letras son de gran interés porque de esa manera la conozco mejor. ¿Le suena esto familiar? Los poetas suelen escribir sus emociones en versos, de ahí que, grandes bardos de la historia como Neruda, Baudelaire, Sor Juana, Pizarnik, Vallejo y muchos otros nos impactaran con sus obras. Su vida está allí, en trozos de papel, listos para ser leídos.



Poema para mi madre


Me preparaste el cauce de un camino
que se pareciera al que tú recibiste
por dote,
bordado con cuidado, con motivos
y colores tradicionales.
Pero me acunaste en la luz de las búsquedas
y mi paso creció tan rebelde
que ya no cabía en los horizontes.



Este artículo es firmado por César Curiel y pertenece al periódico que se publica en soporte digital y de papel:

LA PRENSA DE COLORADO











”Disccordanță” - ”Discordancia”de Elisabeta Boțan






DISCORDANȚĂ

Oricât de mult încerc să ajung până la tine
alunec pe treptele sticloase 
din jurul piedestalului tău de zeitate imaginară.

Poem din cartea bilingvă (română-spaniolă) ”Egometrie-Egometría”, Editura Limes, Colecția ARCA, 2016


DISCORDANCIA 

Por mucho que intento llegar hasta ti
me resbalo por los escalones vítreos
que rodean tu pedestal de deidad imaginaria.
(18. 07. 2015)
Poema del libro bilingüe (rumano-español)  ”Egometrie-Egometría”, Editorial Limes, Colección ARCA, 2016

viernes, 10 de marzo de 2017

CAFENEAUA LITERARĂ, numărul 3/169, imartie, 2017




--La revista cultural rumana CAFENEAUA LITERARĂ número 3/169, marzo de 2017, Año XIV, revista mensual miembro ARPE y APLER, aloja en sus páginas  un relato breve de mi autoría (29).
La revista se publica también en soporte de papel.
Elisabeta Boțan corresponsal desde España.
-- Revista culturală CAFENEAUA LITERARĂ, revistă lunară membră ARPE și APLER, numărul 3/169, imartie, 2017, anul XIII, găzduiește în paginile sale o narațiune semnată de mine (29).
Revista se publică de asemenea și pe suport de hârtie.
Elisabeta Boțan corespondent din Spania. 


















Foto cogida de la red



MAMÁ

   
     Marta miraba por le ventana del avión sin ver las formas juguetonas de las nubes. De pequeña soñaba con jugar con ellas.
    Abrazaba una cajita de cartón, con la ilusión de un niño, mientras que ante sus ojos abiertos pasaba un desfile de recuerdos de su infancia, que tenían en primer plano a su madre. Nunca la recordaba sonriendo. Tenía las comisuras de sus labios encorvadas hacia abajo, y pareciera que llevaba siempre un nudo pesado en la garganta. Su gran belleza se escondía bajo la mirada resignada de sus ojos verdes, que casi no se distinguían de los parpados caídos. Su cabello rubio siempre llevaba el mismo peinado, un moño discretamente recogido, bajo un pañuelo de florecillas. Trabajaba sin cesar, sin pensar en nada. Nunca le había contado ningún cuento, nunca le había oído cantar.
    Recordaba cómo siempre la llevaba en brazos a todas partes, hasta que nació su hermana Verónica, cuando ella tenía tres años. Desde entonces Marta tenía que cuidar a su hermana recién nacida, y más tarde a María, su otra hermana, la menor de la familia, ya que sus dos hermanas mayores iban a trabajar al campo con su padre. Cuando Marta tenía ocho años, su madre empezó a trabajar en una fábrica de ladrillos, a cinco kilómetros de distancia de casa, así que ella, además de estar al cuidado de las más pequeñas, tenía que encargarse, además, de hacer las tareas de la casa.
     Su madre le decía con voz cansada:
    -Marta, debes hacer eso, debes hacer lo otro.
     Siempre “debes”.
    Cuando Marta cumplió dieciséis años, aparte de haber heredado la belleza de su madre, el mismo cabello del color del trigo maduro, sus ojos verdes, pero con un sesgo rebelde, ya era una buena ama de casa. Entonces su madre dijo:
         -Marta, debes pensar en casarte.
    Marta estaba acostumbrada a la forma de hablar de su madre, pero esta vez le pareció como si le hubiera caído un relámpago en la cabeza. Contestó con todas sus fuerzas, aunque sabía que era en vano resistirse. Su voz acabó en una plegaria:
       -No, Dios, no quiero casarme… Madre, yo quiero estudiar…
    -Tendrás que hacerlo, Marta. Todas las mujeres se casan. No quiero que la gente del pueblo se burle de ninguna hija mía. Tú hermana Verónica  ya está hablando con un chico, no puede casarse antes que tú.
    Y le dio la espalda para seguir con su trabajo.
   Marta, estaba desesperada. Ella no quería casarse, ni tener hijos. No quería tener la vida de su madre, aguantar las borracheras y los engaños de un marido inmaduro y sobre todo no quería tener ese nudo en la garganta que llevaban todas las mujeres del pueblo.
    Marta quería estudiar, quería viajar, quería ser libre.
    La salvación llego tres meses más tarde, a través de su tía Magdalena, la hermana de su padre, pues al nacer su segundo hijo muerto, decidió adoptar a Marta. La tía Magdalena vivía en Bucarest y Marta era la sobrina preferida, ya que era la única a la que le gustaba estudiar.
   Al mudarse a la gran ciudad, Marta, empezó a distanciarse de su familia, pues en ella siempre se había sentido incomprendida. Con el apoyo de sus tíos, pudo cumplir sus sueños y proseguir su vida, sin mirar atrás, ni pensar en su madre. Pero, hoy sus recuerdos han vuelto a la memoria. Le habría gustado poder intercambiar unas pocas palabras sinceras con ella, antes de que se fuera al cielo.
    Ante sus ojos se detuvo la imagen de su madre en el ataúd, en que parecía haber encontrado, por fin, la paz. El nudo de la garganta ya no se le advertía, había desaparecido, aunque su  rígido rostro parecía guardar todavía un semblante de sufrimiento.
    Tras el entierro, su hermana menor le entregó la caja que su madre había guardado en la mesilla de noche desde su adopción.
   Al abrir la caja, Marta, vio su diario, en donde empezó a escribir desde los ocho años. Lo abrió y se encontró con la foto de su mejor amiga de la infancia, Laura. Le dio la vuelta y leyó: “Los amigos son la familia que tú escoges. Te quiero, hermanita.” Luego miró el cuaderno de poesía, en cuya portada había escrito “Verso a verso”. Lo abrió y leyó el primer poema: “Mamá”.

 Accesit en el I CERTAMEN DE "mICRORRELATOS, "Verso a Verso", Julio 2013






MAMA 

  
     Marta privea pe fereastra avionului, însă fără a vedea formele jucăușe ale norilor. Când era mică visa să se joace cu ei.
     Ținea strâns în brațe o cutie de carton, cu iluzia unui copil, în timp ce prin fața ochilor săi trecea o înșiruire de amintiri din copilărie, care o aveau în prim-plan pe mama sa. Nu și-o amintea niciodată zâmbind. Buzele sale aveau colțurile încovoiate în jos, și părea că mereu avea un nod greu în gât.
      Frumusețea deosebită îi era ascunsă de privirea resemnată a ochilor verzi, care aproape că nu se vedeau de sub pleoapele căzute. Păru-i blond era pieptănat mereu în același fel,  adunat într-un coc discret, sub o năframă cu floricele. Muncea fără încetare, fără a se gândi la nimic. Niciodată nu-i spusese o poveste, niciodată nu o auzise cântând.
     Își amintea cum o purta mereu în brațe, peste tot, până când s-a născut sora ei, Veronica, pe când ea avea trei ani. Încă de pe atunci Marta trebuia să aibă grijă de sora ei nou-născută, și mai târziu de cealaltă soră, mezina familiei. Celelate două surori mai mari mergeau să lucreze la câmp cu tatăl lor. Când Marta a împlinit opt ani, mama ei s-a angajat la o fabrică de cărămizi, la opt kilometri distanță de casă. Așa că ea, aparte de a avea grijă de surorile ei mai mici, trebuia să mai facă și treburile casei.
     Mama ei îi spunea mereu cu o voce obosită:
     -Marta trebuie să faci asta,  trebuie să faci aia.
Mereu ”trebuie”.
     Când Marta împlinise șaisprezece ani era deja o bună gospodină. Moștenise toată frumusețea mamei, acealași păr de culoarea grâului copt, aceeași ochi verzi, însă cu o privire rebelă.
Atunci mama sa i-a zis:
     -Marta, trebuie să te gândești la măritiș.
     Deși, era obișnuită cu felul de a vorbi al mamei sale, de această dată i s-a părut că o fulgerase în cap. Își adună toate puterile pentru a se împotrivi, deși știa că era în van. Vocea i-a răsunat ca o rugăciune.: 
     -Nu, Dumnezeule, eu nu vreau să mă mărit... Mamă, eu vreau să studiez...
    -Va trebui să o faci, Marta. Toate femeile se mărită. Nu vreau ca satul să râdă de niciuna din fetele mele. Sora ta, Veronica, vorbește deja cu un fecior. Nu se cuvine să se mărite înaintea ta.
    Apoi îi întoarse spatele, continuându-și treburile.
Marta era disperată. Ea nu voia să se mărite, nu voia să aibă copii. Nu voia să aibă aceeași viață ca mama ei, să suporte bețiile și infidelitatea unui bărbat imatur, dar mai ales nu voia să poarte acel nod greu în gât pe care îl aveau toate femeile din sat.
     Marta voia să studieze, voia să călătorească, voia să fie liberă.
     Trei luni mai târziu, și-a găsit salvarea ce venise din partea mătușii Magdalena, sora tatălui său, care, după ce născuse al doilea copil mort, hotărî să o adopte pe Marta. Mătușa Magdalena, locuia în București, iar Marta era nepoata ei preferată, deoarece era singura căreia îi plăcea să studieze.
    După mutarea în marele oraș, Marta începu să se distanțeze de familia sa de origine, cu atât mai mult cu cât acolo mereu s-a simțit neînțeleasă. Cu ajutorul unchilor săi, a putut să-și împlinească visele și să-și continue viața fără a mai privi în urmă, fără a se mai gândi la mama sa.
    În fața ochilor săi a rămas, nemișcată, imaginea mamei sale în sicriu, unde în sfârșit părea să-și fi găsit liniștea. Nodul acela greu din gât părea să fi dispărut, însă chipul său rigid încă mai păstra o urmă de suferință.
    După înmormântare, cea mai mică dintre surorile sale i-a dat o cutie, pe care mama sa o păstrase după adopție, într-un sertar al noptierei sale.
    Când a deschis cutia, Marta și-a văzut jurnalul, cel pe care îl începuse pe când avea opt ani. Îl deschise și văzu fotografia celei mai bune prietene din copilărie, Laura. O întoarse și citi: ”Prietenii sunt familia pe care ți-o alegi. Te iubesc, surioară.” Apoi văzu caietul său de poezii, pe care scria: ”Vers cu vers”. L-a deschis și a citit primul poem pe care îl scrisese în copilărie: ”MAMA”.
Premiul special al juriului la I Certamen  mICRORRELATOS ”Verso a Verso”, 1 iulie 2013.




”A fuma sau a nu fuma” - ”Fumar o no fumar”por Elisabeta Boțan



Foto recogida de la red





A fuma sau a nu fuma 




Ignoranța se plimbă pe stradă la braț cu impertinența.
Unul nu știe care dintre cele două îl deranjează mai tare când, deodată, se trezește învăluit de un nor imens de fum.
Fumătorul (femeie sau bărbat) exalează fumul în toate părțile și  își mișcă mâna ce susține țigara cu imperativul de care dă dovadă un câine ce urinează pentru a-și marca teritoriul.
Nefumătorii sunt o specie pe cale de dispariție.
Text publicat în revista ”SINTAGME LITERARE”, Nr. 2 (25) ianuarie, 2017.




Fumar o no fumar


La ignorancia se pasea por las calles del brazo de la impertinencia.

Uno no sabe cual de las dos le molesta más cuando, de repente, se despierta envuelto en una inmensa nube de humo.
El fumador (hombre o mujer) exhala el humo por todas partes y mueve la mano que sostiene el cigarrillo con el imperativo que muestra un perro cuando orina para marcar su territorio.
Los no fumadores son una especie en peligro de extinción.
Texto publicado en la revista rumana ”SINTAGME LITERARE”, Nr. 2 (25) enero, 2017.




jueves, 9 de marzo de 2017

”Sintagmas literarios” - ” Sintagme literare”

-- La revista rumana Sintagmas literarios, Número 2 (25) marzo, 2017, publica en sus páginas una selección de narraciones de mi autoría (26 - 30), una selección de poemas firmados por el escritor español José Antonio Olmedo López-Amor (65 - 66) y otra selección de poemas firmados por el escritor mexicano César Curiel (62 - 63) que yo traduje a rumano.
La revista se publica en soporte digital y en papel bajo la égida de la Asociación Cultural “Vatra Dudeșteană”.

--Revista Sintagme literare, nr. 2 (25), martie, 2017, publică în paginile sale o selecție de narațiuni semnate de mine (26 - 30), o selecție de poeme semnate de scriitorulspaniol José Antonio Olmedo López-Amor (65 - 66) și o altă selecție de poeme semnate de scriitorul mexican César Curiel (68-69) pe care eu le-am tradus în română.
Revista se publică pe suport digital și pe hârtie sub egida Asociației Culturale “Vatra Dudeșteană”.






















miércoles, 8 de marzo de 2017

”Otro poema para mi madre” - ”Un alt poem pentru mama” de Elisabeta Boțan




Otro poema para mi madre

Madre, 
mira el vuelo de las aves,
que reflejan la lejanía en tu ventana,
mientras hilan su camino de vuelta a casa...
Una de ellas,
- la más rebelde-,
lleva bajo una de sus alas
tu rostro, envuelto en mis pensamientos.







Un alt poem pentru mama

Mamă, 
privește zborul păsărilor,
ce reflectă depărtarea în fereastra ta,
în timp ce-și torc drumul spre casă...
Una dintre ele,
- cea mai rebelă-,
poartă sub o aripă
chipul tău, învăluit în gândurile mele.