”Me da por aullar”- ”Îmi vine să urlu”- HISTORIA REAL - ÎNTÂMPLARE REALĂ

27.01.2015

Me da por aullar

Desde el principio del año tenía previsto ir al C.C. Corte Inglés para comprar una prenda en concreto, de una marca conocida por su calidad y así aprovechar las rebajas de la temporada.

Dejaba pasar los días sin motivo, hasta que miré en el armario y me dije que, en realidad, no me hace falta comprarla. 

Y, sin embargo, aún así, he pensado ir hoy para comprarla y ver que más hay en la tienda, a pesar del hecho de que no me gusta ir de compras, me parece cansino. Me había vestido para salir pero me quedé sentada en una silla, sin pensar, sin mirar el reloj, luego me levanté automáticamente y salí por la puerta.

Llegué en dos minutos a la parada del autobús donde había algunas personas, entre cuales me llamaron la atención una mujer muy elegante con el cabello rojizo y peinado; una niña que parecía tener unos 12 años (más tarde me enteré que tenía 15), sujetando su abrigo con un aíre inocente, mirando al vacio, apoyada en la pared en el interior de la parada, y al lado, en el banco, tenía su mochila con libros. Algo más allá, había un hombre bastante mayor  y algunas otras personas que no me habían llamado la atención de manera especial.

Era aproximadamente a las 3 de la tarde. Parecía un día como cualquier otro.  El sol colaba sus rayos por el aíre fresco de enero.

Pensaba sacar el libro que llevaba en el bolso para leer hasta la llegada del autobús. En aquel momento escuché unos sollozos siniestros y vi el cuerpo de la niña sacudido de convulsiones. Me preguntaba si reía o lloraba, o estaría loca o epiléptica, o podría estar drogada.

Pensé rápidamente: “sea lo que sea, necesita ayuda” y di unos pasos para verle la cara. La chica lloraba en sollozos, pero nadie parecía haberse dado cuenta de eso.

Entonces me acerqué y le pregunté si podríamos ayudarla en algo. Las lágrimas le fluían abundantes por el rostro, y los sollozos se han vuelto más fuertes ahogándole las palabras que le salían rodando en sílabas agudas.

Apenas tras un tiempo, después de haber repetido varias veces, he entendido que ha dicho: “… me ha violado…”, pregunté en estado de choque: “… ¿Quién?, ¿Cuándo?...”

Su respuesta desesperada llegó en seguida:”… ahora, ahora mismo ha pasado…hace un rato…”
No se como me escuchaba porque no parecía verme. Su mirada era vacía. 

He mirado aturdida alrededor preguntándome que le había pasado. Nada de su aspecto físico parecía apoyar sus palabras. Iba vestida con ropa deportiva y limpia, tenía un aspecto cuidado.

¿Qué?, ¿Cómo?, ¿Cuándo? Las preguntas me golpeaban la cabeza con fuerza… intentaba entender que era lo que le pasaba.

Le dije con calma: “Por favor, procura tranquilizarte un poco... y explícame… intento ayudarte… ¿Cuándo ha pasado?”

“Hace un rato…”

“¿Dónde?”

“… en un portal… (agitaba las manos señalando hacia la calle de atrás… por aquí…”

“¿Lo conoces?...”

Entre sollozos y lágrimas apenas musitó:

“No… tenía una navaja… me amenazó que me mata… me llevo al portal…”

Ahora entendí. La chica asimiló lo ocurrido sólo tras haber llegado en la parada del autobús. No sé cómo se arrastró hasta aquí. No he dudado ningún instante de sus palabras. Sabía cómo se siente una víctima de abuso sexual y sabía las medidas que debían ser tomadas de urgencia.

Intenté tranquilizarla todo lo que yo podía.

Le ayudé a ponerse el abrigo, la cogí en brazos,  animándola e intentando saber más detalles para ayudarla. La pregunté sobre su madre, si se llevan bien, si quiere que la llame o si quiere que llame a la policía…

La chica consentía con la cabeza, que llame a donde sea, sólo que le ayude.

Mientras tanto, la mujer elegante se nos acercó escuchando con mucho interés lo que hablamos, sacó el teléfono con un gesto automático, yo seguía sujetando la niña en brazos, y me preguntó:

¿A dónde llamamos primero, a la madre o a la policía?”

“A su madre”, contesté. “Es menor de edad… y ante todo necesita a su madre…”

Quise decirle que le avise de alguna forma suave, sin asustarla.  ¿Pero qué palabras se pueden escoger para contar a una madre que su hija ha sido violada?

De todas formas, la mujer le dijo directamente lo que pasó, sin rodeos. Pensó que la niña necesitaba ayuda. Luego llamó a su trabajo para avisar que iba a tardar.

Se quedó con nosotras, mirándonos: yo seguía sujetando la niña en brazos intentando tranquilizarla y ella se dejo blanda en mis brazos, como si yo fuera su madre. La aconsejé que cuente todo los detalles de lo que le pasó, sin detenimientos, que eso la va a ayudar a recuperarse.

La advertí que le van a hacer un reconocimiento médico, que es el procedimiento en casos como este.

Su madre llegó en seguida con su coche, seguida de otros dos coches de policía. Temblaba toda, las lágrimas se le acumularon en una prensa invisible que sólo ella sabía como sostenía, pero el temblor del cuerpo le delataba el sufrimiento, la impotencia y la revuelta.

Deje la niña en sus brazos. Era un abrazo triste, él más triste que vi en mi vida, un abrazo doloroso, lleno de sufrimiento. Tenía delante de mis ojos dos almas destrozadas por la amenaza de una navaja manejada por un loco. Un loco que anda suelto por las calles.

Apenas pude decirle: “Tienes que ser muy fuerte, tu hija te necesita. Dale de tu fuerza de madre. Lo superará. Lo superaréis juntas. Se puede superar.”

Consentía con la cabeza, pero las dos seguían temblando.

Los policías han intentado recoger todos los detalles sobre lo ocurrido y sobre el individuo. Les dije que le pregunten suavemente sobre todo lo que quieren saber antes del  trastorno postraumático.

La chica recordaba todo con una precisión sorprendente, parecía que su mente sublevada grabó todo los detalles con la precisión de una película. Seguía llorando pero contestaba con claridad a las preguntas de los agentes de policía. Parecía luchar con todas sus fuerzas para recuperar la inocencia que le fue arrancada de una forma tan salvaje. Ha sido saqueada a la luz del día, en la calle. Saqueada de alma, saqueada de identidad, saqueada de su propia voluntad.

No sé cuánto tiempo he sostenido en mis brazos esa alma destrozada, pero me fue suficiente como para dejarme guardar un largo periodo de luto.

Los policías la llevaron junto a su madre al lugar de la tragedia. Tenía que subir una vez más al patíbulo donde fue asesinada una gran parte de ella. Tenía que mirar otra vez aquel lugar, revivir el drama, para que la crean, tenía que demonstrar que ha sido matada.

Luego tenía que ir al hospital, desnudarse delante de otros desconocidos para constatarse que la más pesada humillación que puede sentir una mujer, en este caso una niña que ha sido obligada a ser mujer  al filo del cuchillo de un loco, para recibir un papel para poder denunciar el crimen que ha vivido.

He llegado al centro comercial muy alborotada. No he logrado comprar nada. Me da por llorar… Confieso que me gustaría ser una fiera para poder mutilar aquel individuo de la misma manera que él ha mutilado la vida de esta niña. 
Me da por aullar.

Ha sido un día de pesadilla. Un día horripilante.

He visto a una niña que luchaba con todas sus fuerzas, una valentía sobrehumana para recuperar su vida mutilada. Una niña que ha vencido su humillación y el sufrimiento para pedir ayuda y para gritar que se le haga justicia.

He visto una madre destrozada que venció su propio dolor para ayudar a su hija.

Los especialistas dicen que este tipo de cosas no se pueden superar, que una víctima de abuso sexual tiene que acostumbrarse a vivir con ello, que es preferible la muerte antes de soportar las consecuencias. Existen casos, pocos, cuando las víctimas de los abusos sexuales han logrado recuperar la normalidad de su vida de antes. Tengo la esperanza que ellas lograrán superarlo pronto.

¿Pero cuántos casos como este quedan enterrados en el silencio de la humillación?

En España la policía responde con mucha prontitud a las llamadas de este tipo, pero la ley no castiga lo suficiente este crimen que se llama abuso sexual que aún es confundido con un acto sexual.

 ***

Tras unos meses el culpable fue arrestado, después de haber abusado sexual a otras niñas.
La niña que ayudé aquel día, gracias a los cuidados médicos inmediatos, está recuperando su vida robada.

Îmi vine să urlu

De la începutul anului îmi propusesem să merg la C.C. Corte Inglés ca să îmi cumpăr un anume articol de îmbrăcăminte de o marcă renumită pentru calitatea ei, profitând de reducerile sezonului.

Fără motiv lăsam zilele să treacă, până când m-am uitat în dulap și am zis că de fapt nu aș avea nevoie să mi-l cumpăr.

Și, totuși, chiar și așa, mi-am zis să merg azi să îl cumpăr sau să trec să văd ce mai e pe la magazin, deși nu îmi place să merg cumpărături, mi se pare obositor. Mă îmbrăcasem să ies și stăteam pe un scaun cu mintea fără gânduri, fără să privesc la ceas, apoi m-am ridicat automat și am ieșit pe ușă. 

În două minute am ajuns la stația de autobuz unde mai erau câteva persoane, printre care mi-au atras atenția o femeie foarte elegantă cu părul roșcat și aranjat, care stătea rezemată de peretele transparent al stației în partea exterioară; o fată ce părea de vreo 12 ani (mai târziu am aflat că avea 15), își ținea haina groasă în mână cu un aer inocent, privind în gol, rezemată de perete în interiorul stației, iar alături de ea, pe bancă, avea rucsacul cu cărți. Ceva mai încolo era un bărbat înalt, destul de înaintat în vârstă și alte câteva persoane ce nu mi-au atras atenția în mod deosebit.

Era în jur de ora 3 a după-amiezii. Părea o zi ca oricare alta. Soarele își strecura razele prin aerul rece de ianuarie.

Mă gândeam să scot cartea pe care o aveam în geantă și să citesc până sosește autobuzul.

În acel moment am auzit niște hohote sinistre și am văzut trupul fetiței scuturat de convulsii. Mă întrebam dacă râde, dacă plânge, dacă nu cumva e nebună sau are epilepsie, dacă nu cumva e drogată.

Mi-am zis repede în gând: ”orice ar fi are, nevoie de ajutor”și am făcut câțiva pași ca să îi văd fața. Fata plângea în hohote, însă nimeni nu părea să observe acest fapt. 

Atunci m-am apropiat mai mult de ea și am întrebat-o ce a pățit și dacă aș putea să o ajut cu ceva. Lacrimile îi curgeau abundent pe față, iar hohotele au devenit mai puternice, sufocându-i cuvintele care se rostogoleau în silabe ascuțite.

Abia după o vreme, după ce repetase de mai multe ori, am înțeles când a zis ”... m-a violat...”, am întrebat șocată: ”Cine? Când?”.

Răspunsul ei a venit repede și disperat: ”... acum, chiar acum s-a întâmplat... acum o clipă...”
Nu știu cum mă asculta pentru că aveam impresia că nu mă vede. Avea o privire goală.

Am privit buimăcită în jurul meu și mă întrebam ce se întâmplase cu fata. Nimic din aspectul ei fizic nu părea să îndreptățească cele spuse de ea. Era îmbrăcată tip sport, hainele îi erau curate și avea un aspect îngrijit. 

Ce? Cum? Când? întrebările mă loveau cu putere în cap...  încercam să înțeleg ce e cu ea. 

I-am zis calm: ”Te rog, încearcă să te liniștești puțin...  și explică-mi... încerc să te ajut... când s-a întâmplat...?”

”Acum o clipă...”

”Unde?”

”... în scara unui bloc (își agita mâinile arătând spre strada din spatele stației de autobuz)... pe aici...”

”Îl cunoști?... 

Abia a îngăimat printre hohote și lacrimi:

”Nu... avea un cuțit... m-a amenințat că mă omoară... m-a dus în scara blocului...”

Acum am înțeles. Fata abia când a ajuns în stația de autobuz asimilase ceea ce i se întâmplase. Nu știu cum s-a târât până aici. Nu i-am pus nici o clipă la îndoială spusele. Știam cum se simte o victimă de abuz sexual și știam și care sunt măsurile care trebuiau luate imediat.

Am încercat să o liniștesc, atât cât am putut.

Am ajutat-o să-și pună haina și am îmbrățișat-o, încurajând-o și încercând să aflu mai multe detalii ca să o pot ajuta. Am întrebat-o despre mama ei, dacă se înțeleg bine, dacă vrea să-i telefonez sau să telefonez la poliție...

Fata încuvința din cap, să sun oriunde, numai să o ajut.

Între timp, femeia cea elegantă s-a apropiat de noi ascultând cu mult interes ce vorbeam, a scos telefonul cu un gest automat, dat fiind că eu încă o țineam pe fată în brațe. Apoi m-a întrebat:

”Unde să sunăm mai întâi, la mama ei sau la poliție?”

”La mama ei,” am răspuns. ”E minoră... și are nevoie de mama ei înainte de toate...”

Voiam să-i zic să o anunțe fără să o sperie, cumva mai delicat. Dar oare ce cuvinte se pot alege pentru a-i spune unei mame că fiica ei a fost violată?

Oricum, femeia i-a spus direct, fără ocolișuri, ce se întâmplase. Gândul ei era că fetița avea nevoie de ajutor. Apoi a sunat la serviciu și a anunțat că va întârzia.

A rămas lângă noi, privindu-ne: eu țineam fetița în brațe și încercam să o liniștesc. Se lăsase moale în brațele mele, ca și cum eu aș fi fost mama sa. Am sfătuit-o să nu aibă rețineri, să povestească tot ce i s-a întâmplat, că asta o va ajuta să se recupereze.

Am prevenit-o că i se va face o recunoaștere medicală, că așa se procedează în astfel de cazuri. 

Mama sa a sosit repede cu mașina, urmată de alte două mașini de poliție. Tremura toată, lacrimile i se adunaseră într-un baraj invizibil pe care numai ea știa cum îl ține, însă tremurul trupului îi trăda suferința, neputința și revolta. 

Am lăsat-o să-și îmbrățișeze fiica, îmbrățișarea cea mai tristă pe care am văzut-o vreodată. O îmbrățișare dureroasă, plină de suferință. Aveam în fața ochilor două suflete distruse, distruse de amenințarea unui cuțit pe care îl mânuia un nebun. Un nebun care umblă liber pe străzi.

Am apucat să-i spun: „Trebuie să fii foarte tare, fiica ta are nevoie de tine. Dă-i din puterea ta de mamă. Va trece peste asta, veți trece împreună! Se poate depăși.”

Încuviința din cap, însă amândouă tremurau. 

Polițiștii au încercat să afle cât mai multe amănunte despre ceea ce s-a întâmplat și despre individ. Le-am spus să o întrebe cu delicatețe despre tot ceea ce vor să afle, până când nu va intra în șoc post-traumatic. Pentru că la un moment dat mintea refuză să asimileze realitatea și atunci blochează amintirile care sunt prea dureroase.

Fata își amintea totul cu o precizie uimitoare, părea că mintea ei revoltată înregistrase toate amănuntele cu precizia unui film, continua să plângă dar răspundea cu claritate la toate întrebările polițiștilor. Părea că luptă din toate puterile să-și recupereze inocența, o inocență care i-a fost smulsă cu atâta sălbăticie. A fost jefuită ziua în amiaza mare, în drum. Jefuită de suflet, jefuită de identitate, jefuită de propria ei voință.

Nu știu câtă vreme am ținut sufletul acesta distrus în brațele mele, dar mi-a fost îndeajuns cât să mă îndolieze pentru multă vreme. 

Polițiștii au dus-o împreună cu mama ei la locul tragediei. Trebuia să mai urce o dată pe eșafodul unde o parte din ea fusese ucisă. Trebuia să privească din nou locul acela, să retrăiască drama, ca să fie crezută, trebuia să demonstreze că a fost ucisă.

Apoi trebuia să meargă la spital, să se dezbrace în fața altor necunoscuți care să se constate că cea mai grea umilință pe care o poate simți o femeie, în acest caz, o fetiță care a fost obligată de lama cuțitului unui nebun să fie femeie, ca să i se dea o hârtie cu care se poate denunța crima pe care a trăit-o.

Am ajuns la centrul comercial foarte răvășită. Nu am reușit să cumpăr nimic. Îmi vine să plâng... Mărturisesc că mi-ar plăcea să fiu o fiară și să-l mutilez pe individul acela așa cum el a mutilat viața acestei fetițe. 
Îmi vine să urlu!

A fost o zi de coșmar. O zi oripilantă. 

Am văzut o fetiță care lupta din toate puterile, cu un curaj supraomenesc ca să-și recupereze viața mutilată. O fetiță care și-a învins umilința și suferința și a strigat după ajutor și să i se facă dreptate.

Am văzut o mamă distrusă care și-a învins propia durere ca să își ajute fiica.

Specialiștii spun că aceste întâmplări nu se pot depăși, că o victimă de abuz sexual se obișnuiește să trăiască cu asta, că e preferabil să moară decât să suporte consecințele. Există și cazuri, puține,  în care victimele abuzurilor sexuale au reușit să-și recapete normalitatea vieții dinainte. Am speranța că vor reuși să treacă curând peste asta.  

Dar câte astfel de cazuri ca acesta rămân înmormântate într-o tăcere acoperită de umilință?  

În Spania poliția răspunde cu promptitudine la apelurile de acest fel, însă legea nu pedepsește îndeajuns acestă crimă care se cheamă abuz sexual și care încă se mai confundă cu un act sexual.

***

                                                       

La câteva luni făptașul a fost arestat de poliție, o fiară cu chip de om, după ce mai violase câteva fetițe. 
Fetița pe care am ajutat-o în acea zi, grație ajutorului medical și psihologic primit imediat, a început să-și recupereze viața furată.