”Eliberare” - ”Liberación” por Elisabeta Boțan

Elisabeta Boțan

Eliberare

Azi iubirea ta imi bântuie sufletul cu zvârcoliri muribunde, dar în căutarea ei haotică, niciodată nu va mai reuși să trezească în mine armonioasele acorduri ale fericirii și nici nu va mai putea isca durerea ce se oglindeste în lacrimile împietrite din inimă.

Azi, sufletul meu rămâne tăcut și închis, rezistand oricarei încercări venite din partea ta de a comunica cu el.

Azi, în sfârsit, am învățat să umplu spațiul acelei clipe când îmi doream cu ardoare să te văd, să te simt, să mă pierd în tine și să mă contopesc cu tine; clipa aceea care părea interminabilă, am învățat să o umplu cu seninatate și pace.

Azi, în sfârșit am învățat să mă bucur de toată frumusețea lumii mele interioare fără acea dorință nebună de a te vedea și de a mă preocupa pentru tine.

Azi, în sfârșit, am învățat să mă iubesc și să mă respect pe mine însămi, dincolo de dorinta arzătoare de a-ți vedea chipul și privirea ce știe să vrăjească.

Azi, în sfârșit, mă simt liberă, fericită în singuratatea mea, când am evadat din lumea ta plină de meschinărie și neliniști.

Azi, în sfârșit, am reușit, să zâmbesc după atât de multă risipă de sentimente pe care tu le-ai călcat, fără milă, în picioare.

Azi, am hotărât că niciodată sufletul meu nu va mai călca pe cărările ce duc spre lumea ta.

Și, chiar dacă niciodată nu voi uita cât de mult te-am iubit, azi zborul meu se înalță dincolo de toate dimensiunile și semnificatiile lumii tale.

(Narațiunea face parte din antologia “Selección de Obras del II Premio Imprimátur de Relato Breve 2,0”, după ce a rămas finalistă la concursul cu același nume, organizat de Editorial Fundación Imprimátur, 2012.)

 

Portada de la antología que abarca el relato breve

Liberación

Hoy, tu amor recorre mi alma con convulsiones moribundas, pero, en su búsqueda caótica, ya no va a lograr más despertar en mí los armoniosos sonidos de la felicidad y, tampoco, podrá generar el dolor que se refleja en las lágrimas sin llorar, que se han petrificado en mi corazón.

Hoy, mi alma queda callada y cerrada resistiéndose a cualquier intento que viene de tu parte para comunicarte con ella.

Hoy, por fin, aprendí a llenar el espacio de aquel momento cuando deseaba locamente verte, sentirte, perderme en ti y trenzarme contigo; aquel instante que me parecía interminable, aprendí a llenarlo con el brillo de la serenidad y sabor a paz.

Hoy, por fin, aprendí a disfrutar de toda la belleza de mi mundo interior sin aquella necesidad de verte y saber de ti.

Hoy, por fin, aprendí a amarme y respetarme a mí misma, más allá del ardiente deseo de ver el color de tus ojos y sentir tu mirada que sabe embrujar.

Hoy, por fin me siento libre, feliz en mi soledad, cuando evadí de tu mundo lleno de mezquindad e inquietudes.

Hoy, por fin, me siento libre de ti y siento que puedo volar mi vuelo sin ti. 

Hoy, por fin, he vuelto a sonreír después de tanto derroche de sentimientos que tú, sin piedad, pisoteaste.

Hoy, he decidido que mi alma no volverá a pisar los senderos de tu mundo.

Aunque nunca olvidaré lo mucho que te amé, hoy mi vuelo se alza más allá de todas las dimensiones y de todos los significados de tu mundo.

(La narración es parte de la antología “Selección de Obras del II Premio Imprimátur de Relato Breve 2,0”, tras haber quedado finalista en el concurso organizado por la Editorial Fundación Imprimátur, 2012.)