«Zbor între două lumi« - «Vuelo entre dos mundos» de Elisabeta Boțan. Crónica escrita por Francesc Mompó i Valls.

 ”Zbor între două lumi” de Elisabeta Boțan, Editura  Nuevos Ekkos, 2022
ISBN: 978-84-123068-8-0
Când mă așez în fața unui text, –în acest caz, o carte de poezii– întâi de toate încep să analizez titlul. Aici ni se oferă, la prima vedere, cheia interpretării a ceea ce vom găsi în cuprinsul său. Există un zbor între două lumi; da. Dar lumile sunt geografice sau trec dincolo de pământul fizic în căutarea unei introspecții metaforice? Așa cum vom vedea imediat, există o geografie și o reflecție care depășește abordarea telurică. Titlul cărții reiese din unirea dintre titlurile a două dintre poemele acestui volum. Zbor este magnificul poem care deschide cartea și pe care îl scriu aici pentru ca cititorul să-l savureze la prima sorbitură:

Zbor

Secunda de lumină
naște răzvrătirea
din temnița limbajului de lemn.

Îmi cresc gheare pe suflet,
din gheare îmi cresc aripi
și zbor peste golul ființei mele.

Apoi îmi înfig ghearele
în scoarța propriei mele istorii
vândute pentru un ciob de iubire.

Eul poetic, grație acestei clipe mici de lumină, observă existența cuvântului, a limbajului, a puterii absolute a poeziei. Vezi acest limbaj de lemn, din același lemn din care îi cresc gheare pentru a face loc căii de examinare a ceea ce i-a golit ființa pentru o așchie de iubire. Reușit caracterul narativ deductiv și înlănțuirea unor figuri poetice, un cerc de versuri de multe carate, care ne prezintă reminiscențe ale lui Paul Celan în ”Gratiile limbajului”.

Și acest zbor liric are puterea transmutației existenței unui nou univers ”unde doar verbul stăpânește”. Făurește ”o iubire nepământeană” unde a ”limpezit toate apele depărtărilor”. Ape care în multe situații de-a lungul cărții nu sunt altceva decât o reprezentare tanatică a Pierderii. Și ce face cu acești morți? Creează o imagine frumoasă” și le-am tors cu lumină de lună/ ca să fac punte de cer/ până la tărâmul nostru pierdut/”.

Avem aici și planul acestui volum în conținutul titlului, este acest zbor delicat între două lumi prin vraja poeziei. Un eu care cuprinde o lume fără să uite de cealaltă. Saltul într-o dimensiune care îi permite să toarcă ființa cu lumină de lună. Și acum, la deschiderea cărții e momentul când cititorul trebuie să intre în acest joc al tetralogiei unde trigonometria artei e reprezentată între lumea fizică din care provine și lumea reală unde se instalează: și între autoarea reală care are trăirile și poeta care o transformă în frumusețe, în artă.

Pe măsură ce cititorul se adâncește în paginile cărții va găsi poeme de multe carate unde autoarea se mișcă între omagiul mai multor personaje cum ar putea fi Federico García Lorca, Diana Quer, sau afgana Farkhunda Malikzada, sau chiar omagiul tatălui, elegiile mamei sau speranța luminoasă a fiicei; ori lamentarea care se ivește ici-colo, pentru o lume pe care o lasă în urmă, cum ar fi poemul Vânătoare ”/ își târăște tânguirea prin Valea Uitării.”. O întreagă poetică în care Elisabeta Boțan înaintează printr-o pădure semantică de suferință și de întuneric. Secera ascuțită a cititorului își va deschide drumul printre cuvinte cu o puternică încărcătură de semnificații. Iată aici, doar câteva dintre ele: gol, singurătate, urme, timp, deșerturi, abisuri, foc, umbră, tânguire, jăratic, departe, separare, izolat, pierdere, fractură, moarte, noapte, mister... Voi pune ca exemplu superbul, magistralul poem pe care-l dedică poetei columbiene Sofía Rodríguez García:


Ruptură

S-au destrămat perdelele ploii
cu broderia lor de oglindiri de cer.

Fereastra întunecată
își mângâie jelitul împietrit.

Timpul își macină toate înfloririle.


Iar tu,
tu îți aduni
urmele pașilor în poală.


Sunt multe poemele care se brodează aici pe pânzele adevăratei poezii, și acum tu, dragă cititorule, vei fi cel căruia îi corespunde să se lanseze în zborul dintre aceste două lumi pentru a se desfăta cu frumusețea imaginilor care fâlfâie în versuri.
Francesc Mompó i Valls,
29 noiembrie 2022
Cronica a fost publicată în revista spaniolă Todo Literatura.






«Vuelo entre dos mundos» de Elisabeta Boțan.
Editorial Nuevos Ekkos, 2022.
ISBN: 978-84-123068-8-0

Lo primero que hago cuando me enfrento a un texto –un libro de poesía en este caso- es meditar un poco el título. Aquí nos da a primera vista la clave de interpretación del contenido que vamos a encontrarnos. Hay un vuelo entre dos mundos; sí, ¿Pero los mundos son geográficos o van más allá de la tierra física en busca de una introspección metafórica? Como inmediatamente veremos, hay una geografía y hay reflexión que supera el enfoque telúrico. El
título es la unión de dos poemas del volumen. Vuelo es la magnífica pieza que abre el libro y que a continuación transcribo para que el lector saboree la primera cucharada:


Vuelo

El segundo de luz
alumbra la revuelta
de la prisión del lenguaje de madera.

Me crecen garras en el alma,
desde la garras me crecen alas
y vuelo sobre el vacío de mi ser.

Después clavo mis garras
en la corteza de mi propia historia
vendida por una esquirla de amor.

El yo poético, gracias a ese pequeño instante de luz, se da cuenta de la existencia de la palabra, del lenguaje, del poder omnímodo de la poesía. Ve ese lenguaje de madera, de la misma madera de donde le crecen las garras para hacer el camino exploratorio de aquello que le ha vaciado el ser por una astilla de amor. Preciosa la narratividad deductiva y concatenada de unas figuras poéticas que nos traen reminiscencias de Paul Celan en Las rejas del lenguaje. Un
círculo versal de muchos quilates. Y este vuelo lírico del yo tiene el poder de la transmutación
de la existencia en un nuevo universo “donde solo el verbo reina”. Fragua “un amor no terrenal” en donde “he aclarado todas las aguas/ de las lejanías/. Aguas que en muchas ocasiones a lo largo del libro no son más que una representación tanatica de la Pérdida. Y ¿qué hace de estos muertos? Pues una preciosa imagen “y las hilé con luz de luna/ para hacer un puente de cielo/ hasta nuestra tierra/ perdida”.

Y ya tenemos aquí la intención del poemario contenida en el título, este delicado vuelo entre dos mundos a través de la magia de la poesía. Un Yo que abraza un mundo sin olvidarse del otro. El salto a una dimensión que le permite hilar el ser con la luz de la luna. Y es en abrir el volumen cuando el lector tiene que entrar en este juego tetralógico en donde la trigonometría del arte juega entre el mundo físico de donde procede y el mundo real también en donde se instala: y entre la autora física que lo vive y la poeta que lo transmuta en belleza, en arte.
La dualidad entre un mundo y el otro aquí se nos presenta nos aparece en varias piezas, de manera explícita en poemas como el Yin y Yang; o la actitud determinada del Yo lírico cuando en el poema La huida se nos confiesa Mis ojos ya no saben mirar hacia atrás e inmediatamente, un par de versos más abajo, dice: Muerdo con ansia el camino, bebo mis caídas/ y me vuelvo viento, fulgor y nube. Y esta misma rabia la encontramos concentrada en los dos últimos versos del poema Trascendencia que dedica a Gengis Kan y que gracias a la magia de la poesía trasmite la fuerza a una ”...niña/ acariciar sus mejillas,/ y enseñarle/ cómo se conquista la vida”.
A medida que el lector vaya introduciéndose en las páginas del libro irá enfrentándose con poemas de muchos quilates en donde la autora se moverá entre el homenaje a varios personajes como puede ser a Federico García Lorca, a Diana Quer, a la afgana Frakhunda Malikzada, o al mismo padre, las elegías a la madre o la esperanza blanca de la hija; i el lamento que salpicará aquí y allá por un mundo que deja, como por ejemplo en el poema Caza “/ arrastra su lamento por el Valle de la Desmemoria.”.
Toda una poética en la cual Elisabeta Boțan avanza por una selva semántica de sufrimiento y oscuridad. La afilada hoz del lector irá abriéndose camino entre palabras de fuerte carga de significados. He aquí solamente unos cuantos: vacío, soledad, huellas, tiempo, desiertos, abismos, fuego, sombra, lamento, brasas, lejos, quitar, aislado, perdida, fractura, muerte, noche, misterio... A modo de ejemplo el magnífico poema Rotura que dedica a la poeta colombiana Sofía Rodríguez García:

Se han deshilado las cortinas de lluvia
Con su bordado de reflejos del cielo.

La ventana oscura
Acaricia su lamento petrificado.

Y tú,
Tú recoges
En halda las huellas de tus pasos.


Muchos son los poemas que aquí se bordan sobre los manteles de la verdadera poesía, y ahora es a ti, querido lector a quien corresponde lanzarse al vuelo de estos dos mundos deleitándote de la belleza de las imágenes que aletean por los versos.
Francesc Mompó i Valls
19 de noviembre de 2022.


29 noiembrie 2022
Crónica publicada en Todo Literatura.






Comentarios

Entradas populares