MAMÁ de Elisabeta Boțan





Foto cogida de la red








MAMÁ 


Marta miraba por le ventana del avión sin ver las formas juguetonas de las nubes. De pequeña soñaba con jugar con ellas.
Abrazaba una cajita de cartón, con la ilusión de un niño, mientras que ante sus ojos abiertos pasaba un desfile de recuerdos de su infancia, que tenían en primer plano a su madre. Nunca la recordaba sonriendo. Tenía las comisuras de sus labios encorvadas hacia abajo, y pareciera que llevaba siempre un nudo pesado en la garganta. Su gran belleza se escondía bajo la mirada resignada de sus ojos verdes, que casi no se distinguían de los parpados caídos. Su cabello rubio siempre llevaba el mismo peinado, un moño discretamente recogido, bajo un pañuelo de florecillas. Trabajaba sin cesar, sin pensar en nada. Nunca le había contado ningún cuento, nunca le había oído cantar.
Recordaba cómo siempre la llevaba en brazos a todas partes, hasta que nació su hermana Verónica, cuando ella tenía tres años. Desde entonces Marta tenía que cuidar a su hermana recién nacida, y más tarde a María, su otra hermana, la menor de la familia, ya que sus dos hermanas mayores iban a trabajar al campo con su padre. Cuando Marta tenía ocho años, su madre empezó a trabajar en una fábrica de ladrillos, a cinco kilómetros de distancia de casa, así que ella, además de estar al cuidado de las más pequeñas, tenía que encargarse, además, de hacer las tareas de la casa.
Su madre le decía con voz cansada:
-Marta, debes hacer eso, debes hacer lo otro.
Siempre “debes”.
Cuando Marta cumplió dieciséis años, aparte de haber heredado la belleza de su madre, el mismo cabello del color del trigo maduro, sus ojos verdes, pero con un sesgo rebelde, ya era una buena ama de casa. Entonces su madre dijo:
-Marta, debes pensar en casarte.
Marta estaba acostumbrada a la forma de hablar de su madre, pero esta vez le pareció como si le hubiera caído un relámpago en la cabeza. Contestó con todas sus fuerzas, aunque sabía que era en vano resistirse. Su voz acabó en una plegaria:
-No, Dios, no quiero casarme… Madre, yo quiero estudiar…
-Tendrás que hacerlo, Marta. Todas las mujeres se casan. No quiero que la gente del pueblo se burle de ninguna hija mía. Tú hermana Verónica ya está hablando con un chico, no puede casarse antes que tú.
Y le dio la espalda para seguir con su trabajo.
Marta, estaba desesperada. Ella no quería casarse, ni tener hijos. No quería tener la vida de su madre, aguantar las borracheras y los engaños de un marido inmaduro y sobre todo no quería tener ese nudo en la garganta que llevaban todas las mujeres del pueblo.
Marta quería estudiar, quería viajar, quería ser libre.
La salvación llego tres meses más tarde, a través de su tía Magdalena, la hermana de su padre, pues al nacer su segundo hijo muerto, decidió adoptar a Marta. La tía Magdalena vivía en Bucarest y Marta era la sobrina preferida, ya que era la única a la que le gustaba estudiar.
Al mudarse a la gran ciudad, Marta, empezó a distanciarse de su familia, pues en ella siempre se había sentido incomprendida. Con el apoyo de sus tíos, pudo cumplir sus sueños y proseguir su vida, sin mirar atrás, ni pensar en su madre. Pero, hoy sus recuerdos han vuelto a la memoria. Le habría gustado poder intercambiar unas pocas palabras sinceras con ella, antes de que se fuera al cielo.
Ante sus ojos se detuvo la imagen de su madre en el ataúd, en que parecía haber encontrado, por fin, la paz. El nudo de la garganta ya no se le advertía, había desaparecido, aunque su rígido rostro parecía guardar todavía un semblante de sufrimiento.
Tras el entierro, su hermana menor le entregó la caja que su madre había guardado en la mesilla de noche desde su adopción.
Al abrir la caja, Marta, vio su diario, en donde empezó a escribir desde los ocho años. Lo abrió y se encontró con la foto de su mejor amiga de la infancia, Laura. Le dio la vuelta y leyó: “Los amigos son la familia que tú escoges. Te quiero, hermanita.” Luego miró el cuaderno de poesía, en cuya portada había escrito “Verso a verso”. Lo abrió y leyó el primer poema: “Mamá”.
Accésit en el I CERTAMEN DE "mICRORRELATOS, "Verso a Verso", Julio 2013







MAMA 


Marta privea pe fereastra avionului, însă fără a vedea formele jucăușe ale norilor. Când era mică visa să se joace cu ei.
Ținea strâns în brațe o cutie de carton, cu iluzia unui copil, în timp ce prin fața ochilor săi trecea o înșiruire de amintiri din copilărie, care o aveau în prim-plan pe mama sa. Nu și-o amintea niciodată zâmbind. Buzele sale aveau colțurile încovoiate în jos, și părea că mereu avea un nod greu în gât.
Frumusețea deosebită îi era ascunsă de privirea resemnată a ochilor verzi, care aproape că nu se vedeau de sub pleoapele căzute. Păru-i blond era pieptănat mereu în acealași fel, adunat într-un coc discret, sub o năframă cu floricele. Muncea fără încetare, fără a se gândi la nimic. Niciodată nu-i spusese o poveste, niciodată nu o auzise cântând.
Își amintea cum o purta mereu în brațe, peste tot, până când s-a născut sora ei, Veronica, pe când ea avea trei ani. Încă de pe atunci Marta trebuia să aibă grijă de sora ei nou-născută, și mai târziu de cealaltă soră, mezina familiei. Celelate două surori mai mari mergeau să lucreze la câmp cu tatăl lor. Când Marta a împlinit opt ani, mama ei s-a angajat la o fabrică de cărămizi, la opt kilometri distanță de casă. Așa că ea, aparte de a avea grijă de surorile ei mai mici, trebuia să mai facă și treburile casei.
Mama ei îi spunea mereu cu o voce obosită:
-Marta trebuie să faci asta, trebuie să faci aia.
Mereu ”trebuie”.
Când Marta împlinise șaisprezece ani era deja o bună gospodină. Moștenise toată frumusețea mamei, acealași păr de culoarea grâului copt, aceeași ochi verzi, însă cu o privire rebelă.
Atunci mama sa i-a zis:
-Marta, trebuie să te gândești la măritiș.
Deși, era obișnuită cu felul de a vorbi al mamei sale, de această dată i s-a părut că o fulgerase în cap. Își adună toate puterile pentru a se împotivi, deși știa că era în van. Vocea i-a răsunat ca o rugăciune.: 
-Nu, Dumnezeule, eu nu vreau să mă mărit... Mamă, eu vreau să studiez...
-Va trebui să o faci, Marta. Toate femeile se mărită. Nu vreau ca satul să râdă de niciuna din fetele mele. Sora ta, Veronica, vorbește deja cu un fecior. Nu se cuvine să se mărite înaintea ta.
Apoi îi întoarse spatele, continuându-și treburile.
Marta era disperată. Ea nu voia să se mărite, nu voia să aibă copii. Nu voia să aibă aceeași viață ca mama ei, să suporte bețiile și infidelitatea unui bărbat imatur, dar mai ales nu voia să poarte acel nod greu în gât pe care îl aveau toate femeile din sat.
Marta voia să studieze, voia să călătorească, voia să fie liberă.
Trei luni mai târziu, și-a găsit salvarea ce venise din partea mătușii Magdalena, sora tatălui său, care, după ce născuse al doilea copil mort, hotărî să o adopte pe Marta. Mătușa Magdalena, locuia în București, iar Marta era nepoata ei preferată, deoarece era singura căreia îi plăcea să studieze.
După mutarea în marele oraș, Marta începu să se distanțeze de familia sa de origine, cu atât mai mult cu cât acolo mereu s-a simțit neînțeleasă. Cu ajutorul unchilor săi, a putut să-și împlinească visele și să-și continue viața fără a mai privi în urmă, fără a se mai gândi la mama sa.
În fața ochilor săi a rămas, nemișcată, imaginea mamei sale în sicriu, unde în sfârșit părea să-și fi găsit liniștea. Nodul acela greu din gât părea să fi dispărut, însă chipul său rigid încă mai păstra o urmă de suferință.
După înmormântare, cea mai mică dintre surorile sale i-a dat o cutie, pe care mama sa o păstrase după adopție, într-un sertar al noptierei sale.
Când a deschis cutia, Marta și-a văzut jurnalul, cel pe care îl începuse pe când avea opt ani. Îl deschise și văzu fotografia celei mai bune prietene din copilărie, Laura. O întoarse și citi: ”Prietenii sunt familia pe care ți-o alegi. Te iubesc, surioară.” Apoi văzu caietul său de poezii, pe care scria: ”Vers cu vers”. L-a deschis și a citit primul poem pe care îl scrisese în copilărie: ”MAMA”.
Premiul special al juriului la I Certamen mICRORRELATOS ”Verso a Verso”, 1 iulie 2013.
















Comentarios

  1. Bonito relato, lo que siente y vive la protagonista, pasa a muchas mujeres, de una manera o de otra. La mayoría asume su futuro ya pautado, otras escapan de su historia escrita antes de nacer, bien por la suerte del azar o por decisión propia. Es un relato que entristece porque al fin y al cabo una madre es una madre y ella vivió como la impusieron, asumió su destino cierto. Un abrazo.

    ResponderEliminar
  2. Cierto, Lumi, y eso me lo han confirmado los mensajes que he recibido de mujeres de varios lugares del mundo, que resumiendo dicen lo mismo: " Tengo la sensación que has escrito sobre mí".
    Parece que a la humanidad le queda mucho por trabajar en la tarea de la educación.
    Un gran abrazo.

    ResponderEliminar

Publicar un comentario

Entradas populares