viernes, 23 de septiembre de 2016

Elisabeta Boțan ia pulsul conștiinței umane în”Egometrie” - Elisabeta Boțan toma el pulso a la conciencia humana en “Egometría” Por: José Antonio Olmedo López-Amor



Elisabeta Boțan 










Titlu: Egometrie – Egometría
Autoare: Elisabeta Boțan
Limba: română / spaniolă
Gen: poezie
Editura: Limes
Număr de pagini: 160
Anul publicării: 2016
ISBN: 978-606-799-011-9
Elisabeta Boțan ia pulsul conștiinței umane în”Egometrie”.

De: José Antonio Olmedo López-Amor


Elisabeta Boțan, poetă româncă și traducătoare a numeroși poeți contemporani în spaniolă, s-a născut la Năsăud, județul Bistrița-Năsăud. În anul 2002 își stabilește reședința în Alcalá de Henares, (Madrid, Spania). De atunci, prin cuvintele lui Mircea Petean, editorul care a semnat textul de pe coperta cărții: « Elisabeta Boțan contribuie în chip salutar și substanțial la fundamentarea unui dialog cultural autentic între cultura română și cea hispanică».
Prin munca sa de traducere creează o adevărată punte culturală între România și Spania, —dat fiind că traduce poeți din ambele țări, în ambele limbi—; un important legat ce continuă să crească și prin intermediul căruia se poate constata starea bună a sănătății poetice a celor două națiuni.

Volumul de poezii”Dimensiones”, (Editorial Seleer, 2012), este o lucrare ce abordează iubirea și experiențele umane, anterior acestuia, ”Egometrie”, un volum publicat bilingv (română/ spaniolă) cu marca editorială Limes, în colecția Arca.
Alegerea titlului cărții continuă să mă entuziasmeze, ”Egometrie”, un neologism sugestiv ce rezultă din schimbarea ordinii primelor două litere al cuvântului ”geometrie”. Dacă prin geometrie înțelegem o știință care studiază lungimile, ariile și volumele corpurilor, prin ”egometrie” putem intui că autoarea transferă, prin intermediul cuvintelor, această pretenție matematică, la măsurarea și ponderarea egoului, această invariabilă magnitudine a conștiinței umane.

Daniel Montoly (Montecristi, Republica Dominicană, 1968), semnează prologul concis al cărții. În textul menționat, poetul arată cu certitudine câteva trăsături fragmentate în argumentul și caracteristicile trasate de autoare. Fenomenologie existențială, incursiune psihologică, metafizică și emoțională, sunt câțiva dintre termenii pe care Montoly îi folosește pentru a-l introduce pe cititor în universul autoarei. La fel de remarcabile mi se par și versurile pe care le subliniază pentru a-și susține comentariul:  Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria mea geometrie// Drumul tumultuos se luminează când capătă forma spiralei. Ceea ne previne în privința acestei dualități scenice și lingvistice între geometrie și conștiință, în care cuvântul «abis» poate căpăta morfología labirintului (cicatrici fosilizate).

Provocarea poetică a Elisabetei Boțan se prezintă ca o reușită a poemelor scrise în vers liber care nu au nevoie să fie structurate în capitole, dat fiind că fluiditatea și diferitele nuanțe ale versului depășesc această trecere a râului vieții în care conștiința înfruntă curenții haosului, al iraționalității timpului, iar unica sa tablă de salvare este amintirea, reflexia și iubirea, trei unelte sau arme care în universul poetei se unesc cu corpul cuvântului.
În primul poem al cărții este prezent conceptul zborului: Zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt. La fel și spirala: libertatea, eroul și conflictul său. Și, este curios cum aceste elemente apar din nou în ultimul poem: […] -în filigranele care îmi răscumpără frumusețea spiralei.// […]unde cântul se înalță cu aripi de rugă. Poate că fără să vrea, poeta ajunge la finalul intensei sale călătorii și recunoaște acest scenariu, dat fiind că a fost punctul său de pornire, totuși, senzația sa e triumfală, pentru că a înlocuit teama și nesiguranța de la început cu un aer invicibil de speranță: Scara ce îmi poartă pașii răniți și desculți/ spre catedrala copilăriei mele. // […]-și-n (re)descoperirea relicvelor de colb acoperite/ alunec însetată în izvorul inocenței-.

Această întoarcere la inocență, situată în regatul copilăriei este un recurs romantic, teatral, dacă se dorește, încheierea acestui volum de poezii, și, în plus, face aluzie la procesul ciclic al vieții, invită la schimbarea perspectivei și la reconfigurarea propriei noastre conștiințe. Orgoliul, această inflamație a egoului care distruge și ne pregătește calea spre alte afecțiuni, dus la dimensiunea gramaticală a scrierii nu este altceva decât un ego lipicios și cleios. În textele poveștilor, cântecelor, poeziilor, romanelor, întâlnim metastaza egoului, în orice profunzime a artei, în orice formă și epocă. În fața acestui fapt incontestabil, poeta pătrunde în propriul său eu subteran și observă această tendință ce se perpetuează poate dintr-o supraviețuire descontrolată: Marea își leagănă neliniștea în oglinda nemărginirii sale. / Cerul își sprijină greutatea pe propriul său orizont. / Omul se hrănește cu abisurile sufletului său.
În plus, poeta înțelege — și nu justifică— resorturile imperfecțiunii umane, așa cum a făcut și Ana Blandiana, o altă compatrioată a sa, poetă foarte cunoscută, în ciuda tuturor lucrurilor, concepe poetul ca pe un martor al timpului său, iar poezia ca o formă de rezistență morală: Îmi adun pustiul, neputințele/ și îngenunchierile/ și mi le fac început de drum.
În poemul “Szomna”poeta dedică aceste versuri unei fetițe de etnie romă cu același nume, care s-a sinucis pentru că părinții săi nu au lăsat-o să studieze: Copilă rebelă/ fiica luminii și a întunericului/ numele tău a rămas crucificat/ între paradis și infern. Faptul că ființa umană se retroalimentează cu propriile sale emoții nu trebuie să ne facă să acceptăm nedreptatea ca făcând parte din regulile jocului. Și o parte din victorie constă în nonconformitate.

Stilul liric al Elisabetei Boțan, se situează între romantismul Denisei Comănescu și existențialismul Elenei Liliana Popescu, amprenta autoarei ce cuprinde diverse nuanțe: reducere, limbaj simplu și clar, ton melancolic, dar mai ales, o recunoaștere în care iubirea este culminația personală, pe care în afara faptului că a conceput-o ca pe un colac de salvare, unitate de măsură și de referință, prin care dimensionează ființa umană și pe ea însăși în lume.

Sub pielea mea, -pironite în carne- / fosilele sărutărilor tale/ dăruite pe altarul asfințiturilor/ într-o excursie de duminică/ pe crestele norilor. Profunzimea sentimentală din versurile autoarei atinge cote înalte de emoție. Poetica sa se înscrie în simbolismul cultivat de poezia românească, un simbolism, care la rândul său, a fost influențat —înainte de război— de tradiția franceză, tendință ce persistă în diversele sale forme.

Poezia românească s-a văzut obligată să renască și să se reconstruiască în década anilor șaizeci. Nu trebuie uitat că timp de un deceniu, mai exact, între 1948 și1958, poezia românească e aproape inexistentă din causa brutalei intromisiuni politice în spațiul literar. Un fapt tragic, fără îndoială, din calea regimurilor totalitare —ca cel comunist, în acest caz—încearcă să se impună, de asemenea, în cel mai delicat segment al culturii, lirica sa. Și încă ceva: în ciuda acestor aspecte negative, poezia românească a fost de multe ori considerată de cei care o scriau cât și de admiratorii săi, unicul mod de supraviețuire a acestor vremuri.

Cunoscând istoria contemporană a României, putem afirma că istoria poeților săi și a poeziei sale este o istorie de supraviețuire și de libertate. Elisabeta Boțan, cu doar cele două cărți ale sale publicate și o listă de nenumărate traduceri făcute de ea, contribuie la expansiunea unei culturi care —ca multe altele— a fost cencezurată  și lăsată într-un plan secundar pentru că nu apartine unei limbi anglo-saxone care, după cum știm cu toții, este de mare interes (ca număr) pentru actualele târguri ale scrierii.













Artículo publicado en

 Revista de Letras


y en 




Acrópolis de la Palabra 



~ Blog de Heberto de Sysmo



Título: Egometrie - Egometría
Autora: Elisabeta Boțan
Idioma: rumano / español
Género: poesía
Editorial: Limes
Número de páginas: 160
Año de publicación: 2016
ISBN: 978-606-799-011-9

Elisabeta Boțan toma el pulso a la conciencia humana en “Egometría”.






José Antonio Olmedo López-Amor





Por: José Antonio Olmedo López-Amor

Elisabeta Boțan, poeta rumana y traductora al español de numerosos poetas contemporáneos, nació en Năsăud, provincia Bistrița-Năsăud. En el año 2002 establece su residencia en Alcalá de Henares, (Madrid, España). Desde entonces, y en palabras de Mircea Petean, editor firmante del comentario de contraportada: «Elisabeta Botan contribuye de forma acertada y sustancial a la fundamentación de un verdadero diálogo cultural entre la cultura rumana y la cultura hispánica».
Su labor de traducción crea un verdadero puente cultural entre Rumanía y España, —ya que traduce a poetas de ambos países y en ambas lenguas—; un importante legado que sigue creciendo y constatando la buena salud poética de ambas naciones.
El poemario titulado Dimensiones, (Editorial Seleer, 2012), una obra que aborda el amor y las experiencias humanas, es el precedente de este Egometría, un volumen publicado de forma bilingüe (rumano/español) bajo el sello editorial Limes, en su colección Arca.
No deja de entusiasmarme la elección del título del libro, Egometría, un precioso neologismo que resulta de intercambiar el orden de las dos primeras letras de la palabra «geometría». Si entendemos por geometría una ciencia que estudia las longitudes, áreas y volúmenes de los cuerpos, por “egometría” podemos intuir que la autora traslada esa pretensión matemática a mensurar y ponderar, mediante las palabras, esa invariable magnitud de la conciencia humana, el ego.
Daniel Montoly (Montecristi, República Dominicana, 1968), es el autor del breve prólogo con que cuenta el libro. En dicho texto,  el poeta señala con acierto algunos rasgos troncales en el argumento y modales en el sesgo de autora. Fenomenología existencial, incursión psicológica, metafísico o emocional, son algunos de los términos que Montoly utiliza para introducir al lector en el universo de la autora. Igualmente destacables encuentro los versos que subraya para vehicular su comentario: Mis pasos se arrodillan de tanto errar por mi propia geometría. // El camino tumultuoso se aclara cuando cobra forma de espiral. Lo cual nos previene de esa dualidad escénica y lingüística entre la geometría y la conciencia, en la que la palabra «abismo» puede adquirir la morfología del laberinto (cicatrices fosilizadas).
La apuesta poética de Botan se presenta como una consecución de poemas escritos en verso libre que no necesitan estructurarse en apartados, ya que la fluidez y diferentes registros de los versos emulan a ese transcurrir del río de la vida en el que la conciencia se enfrenta a las corrientes del caos, de la irracionalidad o el tiempo, y su única tabla de salvación es el recuerdo, la reflexión y el amor, tres armas o herramientas que en el universo de la poeta se fusionan en el cuerpo de la palabra.
El concepto de volar está presente en el primer poema del libro: El vuelo se reanuda para alzarse a través de la palabra. Como también la espiral: libertad, el héroe y su conflicto. Y es curioso que estos mismos elementos vuelvan a aparecer en el último poema: […] en las filigranas que rescatan la hermosura de mi espiral. // […] donde el canto vuela con alas de plegaria. Quizá sin pretenderlo, la poeta llega al final de su intenso viaje y reconoce ese escenario, puesto que fue su punto de partida, sin embargo, su sensación es triunfal, pues ha cambiado el miedo y la incertidumbre iniciales por un soplo invicto de esperanza:  Esa escalera que lleva mis pasos heridos y descalzos / hacia la catedral de mi infancia. // […] -y al (re)descubrimiento de las reliquias cubiertas de polvo /  me deslizo sedienta en el manantial bendecido de la inocencia-.
Ese regreso a la inocencia, ubicada esta en el reino de la infancia,  es un recurso romántico, teatral si se quiere, pero encontrarlo en la clausura de este poemario, además de aludir al cíclico proceso de la vida, invita a replantear y reconfigurar nuestra propia conciencia. El orgullo, esa inflamación del ego que destruye y nos prepara el camino a otras enfermedades, trasladado a la dimensión gramatical de la escritura no es otra cosa que un bituminoso y aglutinante yo. Las letras  de canciones, novelas, cuentos, poesías, a cualquier profundidad del arte y en cualquier formato y época encontramos esa metástasis del ego. Ante este hecho incuestionable, la poeta indaga en su propio subterráneo y advierte que dicha tendencia se perpetúa quizá por una descontrolada supervivencia: El mar mece su angustia en el espejo de su inmensidad. / El cielo apoya su peso en su propio horizonte. / El hombre se alimenta con los abismos de su alma.
La poeta entiende un poco más —que no justifica— los resortes de la imperfección humana, pero como ya hiciese Ana Blandiana, otra poeta y célebre compatriota, a pesar de todo, concibe al poeta como un testigo de su tiempo y a la poesía como una forma de resistencia moral: Recojo mi desierto, las impotencias / y las postraciones, / y me los hago punto de partida.
En el poema titulado “Szomna” la poeta dedica estos versos a una niña gitana de mismo nombre que se suicidó porque sus padres no le permitieron estudiar: Niña rebelde, / hija de la luz y de la oscuridad, / tu nombre quedó crucificado / entre el paraíso y el infierno. Que el ser humano se retroalimente de sus propias emociones no debe hacernos aceptar la injusticia como parte de las reglas del juego. En la inconformidad reside parte de la victoria.
Entre el romanticismo de Denisa Comănescu y el existencialismo de Elena Liliana Popescu, transita el estilo lírico de Elisabeta Botan, una impronta de autora que engloba diversos matices: brevedad, lenguaje claro y sencillo, tono melancólico, pero sobre todo, un reconocimiento en el amor como culminación personal, además de concebirlo como tabla de salvación, unidad de medida y referencia, mediante la que dimensionar al ser humano y a él mismo en el mundo.
Debajo de mi piel, - clavados en la carne - / los fósiles de tus besos / rendidos en el altar de los ocasos / de una caminata de domingo / por las crestas de las nubes. La hondura sentimental en los versos de la autora alcanza elevadas cotas de emoción. Su poética se inscribe al simbolismo cultivado por la poesía rumana, un simbolismo que a su vez fue fuertemente influenciado —antes de la guerra— por la tradición francesa, tendencia que todavía hoy perdura en sus diferentes formas.
La poesía rumana se vio obligada a renacer y reconstruirse en la década de los sesenta. No hay que olvidar que durante un decenio, para ser más exactos, entre 1948 y 1958, la poesía rumana es casi inexistente por culpa de una brutal injerencia política en el espacio literario. Ejemplo trágico, sin duda, del camino que los regímenes totalitarios —como en este caso el comunista— intentan imponer, también en el más delicado segmento de la cultura de un país, su lírica. Y algo más: a pesar de todos estos aspectos negativos, la poesía rumana ha sido muchas veces considerada por sus practicantes y admiradores como la única forma de sobrevivir a dichos tiempos.
Conociendo la historia contemporánea de Rumanía podemos afirmar que la historia de su poesía y sus poetas es una historia de supervivencia y libertad. Elisabeta Boțan, con tan sólo dos libros y una innumerable lista de traducciones en su haber, contribuye a la expansión de una cultura a la que —como a muchas otras— se ha censurado y relegado a un segundo plano por no pertenecer a un idioma anglosajón que, como todos sabemos, es lo más interesante (por número) para los actuales mercaderes de la escritura.
















No hay comentarios: